Distins, elegant, zâmbitor, Eustaţiu Stoenescu a dus o viaţă stranie, uşor romantică şi încă nedesluşită. Fiind o prezenţă constantă în cercurile mondene ale epocii, despre Stoenescu se păstrează imaginea unui personaj cosmopolit, rafinat şi cumva arogant. Pictor de mare talent, socotit de critică unul dintre cei mai mari portretişti ai vremii, Eustaţiu Stoenescu a intrat într-un con de umbră după cel de-al doilea război mondial, după moarte fiind aproape uitat.
Ia contact cu pictura la 15 ani, când pictorul francez Leopold Durangel (1828-1898) vine în casa părintească pentru a realiza portretul mamei sale. După vizitarea Expoziţiei retrospective Nicolae Grigorescu, deschisă în 1897 la Bucureşti, în sala Ateneului Român, se decide ireversibil să urmeze acelaşi drum. Pleacă în Franţa împreună cu Nicolae Titulescu şi studiază pictura. Dacă la început de drum tematica era tributară lui Grigorescu, treptat Stoenescu s-a desprins de orice influenţă, construindu-şi un stil puternic personalizat. În 1906, Stoenescu pictează camera ce i-a servit drept atelier în perioada studenţiei.
Lucrarea a fost expusă în acelaşi an la expoziţia Tinerimii artistice şi elogiată de critica de specialitate. Încăperea mansardată, luminată de o fereastră mare tăiată în acoperiş, este mobilată auster; un pat îngust cu câteva perne colorate şi un raft plin cu divese obiecte decorative. Stoenescu picta cu frenezie zilnic în această mansardă foarte intimă, întocmai cum, câţiva ani mai târziu, Mircea Eliade se va închide în încăperea lui mansardată pentru a-şi dedica acolo cât mai mult timp studiului. În afara minusculei încăperi în care îşi petreceau ore întregi muncind, comună celor doi oameni de cultură este pasiunea cu care şi-au dedicat viaţa muncii şi desăvârşirii carierei.
Valentina Iancu 