Sorin Oncu – YU/RO 3

sorin-oncu-afis

 

Auto-reflexiv, permanent ironic și critic Sorin Oncu (1980-2016) revine în ultima expoziție personală asupra uneia dintre temele care l-au preocupat permanent: mecanismele construcțiilor identitare. Firul narativ al expoziției YU-RO 3, care continuă o serie începută în 2012, se articulează politic în deconstrucția simbolică a elementelor “cheie” care traduc aparteneța la una sau alta dintre națiunile din care făcea parte: sârbă și română.

Născut Iugoslavia, în Banatul sârbesc, Sorin a trăit în Timișoara mai mult de un deceniu fără să reușească să obțină cetățenia română. Blocat de legislația autohnotă care ridică bariere oricui încearcă să devină cetățean român, Oncu, a fost nevoit să rămână la statutul de “străin” în ciuda faptului că era născut român. Ce fel de român?  În absența cetățeniei aparteneța la națiunea română devine imposibilă, iar românitatea ca etnie a fost deja contestată în repetate rânduri de politologi. Tratamentul preferențial de acordare a cetățeniei românilor din Republica Moldova, ignorând realitatea celor din alte regiuni, în afara evidentei discriminări subliniază pregntant faptul că “a fi român” poate rămâne, în mod ironic, doar o etichetă.

Proiectele din seria YU-RO chestionează jocțiunea și contrariile imprimate de etnie  și națiune  în identitatea personală. Lucările expuse la Galeria Calina, proiecte anti-estetice articulate în proximitatea limbajului arte povera, traduc experiența personală într-un discurs politic despre limitele pe care noile mitologii ale statelor naționale le-au imprimat indivizilor. În interiorul granițelor omul este redus la un număr de identificare personală (CNP), un cod care încifrează abstract ștergerea valențelor tuturor mărcilor posibilelor construcții identitare prin care se pot defini indivizii.

sorin-oncu-galeria-calina

Pornind de la o reflexie asupra experienței personale, Sorin propune un traseu imagiar în care eviscerează jocurile politice actuale. Frontierele impenetrabile sunt detensionate într-un proces de re-semantizare ludic, a cărui miză și ultim reper este luciditatea profund umană cu care artistul privește toate barierele construite social de oameni împotriva oamenilor.

Sorin Oncu reușește prin fiecare lucrare să producă un statement puternic, menit să interogheze artificialul identificării impuse de locul în care te-ai născut precum și consecințele acestei apartenețne date. Proictul său individual invită într-un mod autentic fiecare privitor la o reflecție critică asupra banalizării anti-umane pe care o presupune aparteneța etnică și/sau națională.

sorin-ocnu

Lucrările expuse în actuala selecție au fost în mare parte doar schițate de Sorin și produse după dispariția prematură a artistului cu ajutorul prietenului și colaboratorului Cosmin Haias.

 

p.s. Un interviu cu Sorin Oncu in Gazeta de Artă Polirică AICI.

 

Virginia Lupu – The fragile white blossoms emit a hypnotic cascade of tropical perfume whose sweet heady odor leaves its victim intoxicated

virginia lupu

tranzit virginia lupu

 

Alexandra Gold, Letisia Shine, Anna Trasex, Amber Qeen şi Virginia Lupu au locuit împreună într-o vară, într-un apartament din centrul Bucureştiului. Virginia Lupu trăieşte cu aparatul de fotografiat în mână şi surprinde aspecte aleatorii din viaţa grupului. E ludică, spontană și naturală în mediul care a adoptat-o și integrat-o.

Banalul cotidian al grupului, memorat de lentila aparatului de fotografiat, devine prin expunere o incursiune în lumea adesea blamată şi marcată de excludere a lucrătoarelor sexuale transgender.  Feminităţile queer care se dezvăluie în faţa camerei respectă o logică estetică proprie, ușor recognoscibilă în interiorul comunității.  Fetele trans sunt preocupate de întreţinere şi permanentă înfrumuseţare a propriului corp pentru că îşi iubesc feminitatea cucerită prin luptă şi eforturi. Meşe, peruci, unghii false, silicon, dantelă, tocuri, ruj, sclipici sunt mărci identitare care învăluie feminitățile atât de glamuroase, dar în esență fragile ce conferă un aer pop fotografiilor. În fapt este ceea ce ni se dezvăluie în spatele machiajului abundent este o feminitate politică, urmărită de cezura unei societăţi heteronormative, o feminitate construită prin lupte la marginea societăţii şi a legalităţii.

În România procesul de tranziţie de la un gen la altul este foarte puţin reglementat şi cu atât mai puţin familiar în practica medicilor specialiști. Accesul la medicaţia necesară tranziţiei este dificilă, mai ales în condiţiile în care sistemul medical nu are suficienţi medici disponibili să asiste acest proces. Modificarea genului în acte în conformitate cu identitatea persoanei este o altă problemă spinoasă cu care persoanele trans se confruntă. În cazul specific al fetelor transgender, corpul este supus unui proces de modificare și feminizare Feminitatea trans este construită printr-o continuă luptă cu propriul corp, copul biologic incongruent cu identitatea de gen. Lupta personală dură este îngreunată de sărăcie şi de marginalizarea discriminatorie bazată pe stereotipuri, care construieşte nenumărate impedimente în viaţa unei lucrătoare sexuale trans.

Virginia Lupu intra cu aparatul de fotografiat în mână în mijlocul acestei lumi fără conștiința sau interesele unui antropolog. Fotografiile ei descoperă și afirmă aceste feminități marginale, prea puțin cunoscute publicului autohton. Expoziția The fragile white blossoms emit a hypnotic cascade of tropical perfume whose sweet heady odor leaves its victim intoxicated  este jurnalul unor luni petrecute de artistă în casa unor prietene.  Fotografiile Virginiei Lupu sunt totodată o portavoce a luptei pentru afirmarea drepturilor lucrătoarelor sexuale transgender.

 

Notă – expoziția The fragile white blossoms emit a hypnotic cascade of tropical perfume whose sweet heady odor leaves its victim intoxicate – Virginia Lupu a fost deschisă la tranzit.ro București în cadrul festivalului Bucharest Pride.

Organizatori – Asociația Mozaiq, cu sprijinul Asociației Accept.

 

Sol Lucet Omnibus – Oana Vainer

This slideshow requires JavaScript.

sollucetomnibusOanaPaulaVainer-PLAKATnou-WEB

 

Oana Paula Vainer își construiește arta dintr-o perspectivă angajată, auto-reflexivă, operând permanent cu memoria afectivă. Lucrările ei pornesc din experiențe personale, povești simple alese empatic și autoreferențial, a căror subtilitate politică atinge probleme actuale: respectul pentru mediu, derapajele fundamentaliste sau diverse incongruențe ale sistemului.

Expoziția Sol Lucet Omnibus explorează proiecte care conturează o ipostaze din identitatea multiculturală a  artistei, în relație cu cetățeniile română și germană.

A white spot II continuă explorarea poveștilor altor imigranți din altă epocă, un proiect serial care în acest episod pornește de la o arhivă personală de fotografii, fiind un pretext de reflecție asupra propriei condiții. Colecția de diapozitive este un fragment din memoria unui grup de prieteni, care au migrat în Germania în perioada comunistă. O serie de imagini obișnuite, al căror conținut afectiv crește exponențial cu distanța și înstrăinarea. Peste ani locul primește noi semnificații printr-un proiect artistic al Oanei Vainer, generat de masivele defrișări din România. Fagi crescuți în Germania au traversat Europa în dubă pentru a fi plantați în România. Locul păstrat în memorie a fost scos din uitare prin intervenția artistei, care devine vocea acestor experiențe.

Omniprezența steagului în societatea civilă, este o măsură a alunecării patriotismului spre naționalism. În plină ascensiune în toată Europa, extrema dreaptă opune multiculturalismului un naționalism rudimentar care neagă diversitatea. Methodik der Farbenlehre este un răspuns plastic și totodată o poziționare critică la adresa naționalismului și a excluderii oamenilor prin prisma apartenenței la spații și culturi diferite. Acest amestec cromatic, un joc al petecelor colorate cusute într-un steag româno-german devine o poziționare reflexivă și cristică la adresa uzului și uzurilor specifice acestui simbol național, steagul.

Vulturul heraldic, alt simbol național comun Românie și Germaniei,  eliberat de toată greutatea și gravitatea istoriei se plimbă liber în expoziție. Două corpuri mute coboară în spațiu din videoperformance-ul Sol Lucet Omnibus. Artista consideră că, după forma aripilor observăm diferențe care trimit mai mult sau mai puțin la cele două reprezentări ale păsărilor de pe pașaportul român și cel german, în prezent amândouă în posesia mea.

 

 

Dă-mi o amintire

_DSC2712

Expoziția Celine Emilian, 6 martie 1937

 

Muzeul Național de Artă al României invită publicul să ia parte la campania de arhivare a memoriei colective intitulată Dă-mi o amintire. Campania se va desfășura în perioada 2 – 31 martie 2016 în strictă legătură cu expoziția Egal. Artă și feminism în România modernă deschisă la parterul Galeriei Naționale.

Întrucât arhivele publice păstrează informații insuficiente pentru scrierea unei istorii complete a artei femeilor, MNAR vă așteaptă să contribuiți cu propriile amintiri (fotografii, scrisori, jurnale, povești, ale rudelor sau ale prietenilor de familie care au cunoscut artistele prezente în această expoziție). Dați-ne amintirea dumneavoastră și noi o vom da mai departe istoriei! Numai așa putem să scriem împreună istoria recentă a artei românești!

Campania Dă-mi o amintire va avea ca finalitate includerea arhivei vii sub forma unei Culegeri de amintiri în expoziția Egal. Artă și feminism în România modernă în luna aprilie a acestui an. Suntem convinși că alcătuirea acestei arhive a poveștilor personale va aduce în fața publicului povești necunoscute, inedite despre arta vizuală.

Important!  Materialele pot fi trimise pe adresa arhiva@art.museum.ro (maxim 2 MB, iar dacă materialele depăşesc dimensiunea cerută, pot fi trimise prin wetransfer.com) sau aduse direct la sediul muzeului din Calea Victoriei, 49 -53 (poarta C, lângă Sala Palatului).

***

Scrierea istoriei artei este un proces viu, dinamic, care se actualizează constant în funcție de transformările și valorile societății. În procesul trecerii de la memorie la istorie,  povestea personală și experiența individuală au devenit o resursă activă, care nu de puține ori oferă informații pe care alte arhive nu le pot păstra.

Expoziţia EGAL. Artă şi feminism în România modernă  propune o lectură a artei în relație cu mediul social în care s-au dezvoltat primele artiste din România. Selecția curatorială urmărește reprezentarea universului intim, personal al artistelor, pentru a deschide posibilități noi de reflexie asupra condiției artistei în societate, pornind de la premisa feministă potrivit căreia „personalul este politic”. Creaţiei primelor artiste din România i se alătură activitatea militantă pentru emancipare pe care acestea au desfăşurat-o ca parte complementară a unui întreg insuficient explorat până astăzi. Expoziţia reuneşte piese semnate de 21 de artiste, printre care Cecilia Cuţescu-Storck, Nina Arbore, Nadia Bulighin, Maria Ciurdea Steurer, Irina Codreanu,  Miliţa Petraşcu, Merica Râmniceanu, Magdalena Rădulescu etc.

Invitând la abandonarea oricăror prejudecăţi, demersul expoziţional este o incursiune spectaculoasă şi revelatoare în universul necunoscut al unor creatoare al căror parcurs artistic este strâns legat de mişcarea feministă. Expoziţia EGAL. Artă şi feminism în România modernă poate fi vizitată pană pe data de 17 aprilie 2016, la parterul Galeriei Naţionale (Calea Victoriei 49 – 53). Curatoarea expoziţiei este Valentina Iancu, coordonatoare Monica Enache, specialiste în cadrul Secţiei de Artă Românească Modernă a MNAR.

“Del duma: vorbește-le despre mine” în expoziția “Egal. Artă și feminism în România modernă”

Unul dintre obiectivele pe care l-am avut in minte prin demersul curatorial Egal. Artă și feminism în România modernă este investigarea unei file a istoriei femeilor folosind lentila subiectivă a artei vizuale. De ce? Pentru că multe probleme din trecut sunt foarte actuale. Un micro muzeu al femeilor în care se derulează povești banale, luptă pentru drepturi, eforturi, muncă. Esența este afirmarea unei diversități femeii, cu multe dintre condiționările specifice genului în relație cu etnia, religia sau clasa socială.

_DSC4433

Egal. Artă și feminism în România modernă, MNAR

Pe o poziție evident inferioară celorlalte femei  reprezentate de artistele din expoziție, este femeia romă, a cărei imagine este permanent filtrată de o serie de stereotipuri, foarte tipice privirii albe,  exterioare. Încă din prima sală peretele central ilustrează aceasta inegalitate socială. Femeia cu aer de sufragetă, despre care unii autori susțin că este un autoportret al Ceciliei Cuțescu, contrastează flagrant cu portretele nud care devin ritm[1] ale femeilor rome. Artista nota în jurnal: „atunci,[2] mi-au apărut țigăncile care pozau ca modele artiștilor și m-au impresionat cu pitorescul și cu frumusețea lor exotică”. Cecilia Cuțescu, ca foarte mulți dintre moderniști a angajat modele rome să pozeze în atelier. În ton cu o anumită modă a epocii, sub mirajul impresiei de revoluție vizuală, se lasă sedusă de “cealală”, de “străina din interior” (Simmel) distinctă prin culoarea pielii. Este o modă occidentală, rapid importată la București, unde tinere rome provenind din medii sărace se angajează modele în ateliere multor artiști (inclusiv la Școala de Belle Arte). Interesul artistei nu este reprezentarea unei culturi, nu caută să dea voce acestor femei care ajung să-i pozeze, capacitatea ei de empatie se limitează la observația estetică: „Ceea ce mă interesa la modelele mele, nu era dorința de la le face portretele, ci ele îmi dădeau pretextele de arabescuri și de linii, de joc de suprafețe și de volume, alături cu valorile de tunuri și culori.” (Cuțescu-Storck, 1943). Atitudinea Ceciliei nu poate fi redusă la lucrul cu modelele, întrucât portretele florăreselor din cartier poartă toată responsabilitatea observației complexe, atentă la psihologie.

7510_DSC8012

Cecilia Cutescu Stork – Florăreasă, MNAR

Elemente de cultură romă apar și în lucrările Magdalenei Rădulescu, care s-a apropiat de stilul de viață al romilor nomazi. Atitudinea celor două artiste diferă, Magdalena Rădulescu fiind o fire libertină, care caută să descopere și să-și apropie un stil de viață mai potrivit temperamentului ei.

Epoca în care primele femei încep să-și revendice drepturile, este contemporană cu eliberarea romilor din sclavie.  Am invitat-o pe actrița și activista feministă Mihaela Drăgan să adresăm problema femeii rome în cadrul expoziției Egal.  Întrucât multe dintre problemele existente în urmă cu un secol sunt prezente (poate în altă formă) în societatea actuală, expoziția se va fi completată cu spectacolul de teatru documentar „Del duma. Vorbește-le despre mine”.

Trailer del Duma, Vorbeste-le despre mine

Preiau mai jos comunicatul de presă:

Sâmbătă
, 20 februarie 2016, ora 16.00, Muzeul Național de Artă al României și Giuvlipen, Compania de Teatru a Femeilor Rome, organizează spectacolul de teatru documentar Del Duma, Vorbeşte-le despre mine!, un one woman show cu Mihaela Drăgan, în regia Lianei Ceterchi, ce va fi acompaniat de muzică tradițională romani în interpretarea Elenei Albu. Spectacolul celebrează împlinirea a 160 de ani de la dezrobirea romilor în Principatele Române.

del duma

Del Duma. Vorbeste-le despre mine

La 20 februarie 1856 a fost promulgată legea pentru desființarea robiei țiganilor particulari, aflați în proprietatea boierilor. Însă legiferarea dezrobirii romilor nu a condus la schimbarea fundamentală a statutului lor în societate. Din punct de vedere cultural şi social, romii continuă să fie un grup social exclus. Del Duma, Vorbeşte-le despre mine! spune povestile de viată ale unor femei rome care încă se luptă cu stereotipurile și inegalitățile sociale.

Del Duma… e vocea individuală și în același timp colectivă a fetelor din comunități tradiționale rome, care luptă pentru propria lor educație, pentru o lume în care să-și găsească singure locul și puterea de a se autoexprima. Pentru o lume în care să existe plenar, ținând cont de individualitatea lor, de ceea ce sunt și mai ales de ceea ce pot deveni. ” – Mihaela Michailov, critic de teatru.

 

mihaela dragan

Del Duma. Vorbeste-le despre mine

„Mihaela intră pe rând în pielea personajelor ei, de la propria „îndrăgosteală” de un olandez pasionat de iarbă, după care s-a dus până la Amsterdam, până la povestea tinerei care a preferat să se pocăiască decât să se lase măritată de la primul ciclu. Registrul oscilează de la glume cu aromă de marijuana olandeză până la bocete sfâșietoare pentru tânăra noră de bulibașă, moartă de dorul familiei pierdute. Un soi de „one gypsy show” căreia tânăra actriță îi face față cu brio.” – Dollores Benezic, jurnalist.

 

 

[1] În cheie feministă observăm o reducere a femeii a dimensiunea de obiect al observației artistice, subiect sau pretext pentru opera de artă. Procesul se numește “obiectificare” și este puternic criticat de multe activiste feministe

[2] Se referă la un moment de ieșire dintr-o criză a căutărilor unei direcții stilistice

Interbelicul este momentul în care se produce fractura sistemului şi femeile încep să-şi facă loc

Până în aprilie 2016, la Muzeul Naţional de Artă al României, este deschisă o expoziţie fascinantă, „Egal. Artă şi Feminism în România Modernă”.
Curatoarea este criticul de artă Valentina Iancu, iar coordonatoare Monica Enache, şef birou al Departamentului de artă modernă din cadrul Muzeului Naţional de Artă al României.
Am stat de vorbă cu Valentina despre acest proiect deosebit de interesant care relatează prin intermediul operelor de artă semnate de artiste o parte din istoria artei feminine şi rolul pe care l-au jucat acestea în mişcarea feminină din spaţiul românesc.
Mânate de pasiune şi înverşunare, artistele de la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul secolului al XX-lea au rămas în memoria colectivă datorită acţiunilor lăudabile întreprinse.
La 100 de ani de la deschiderea primei expoziţii, organizată de Olga Greceanu şi Cecilia Cuţescu – Storck, în februarie 1916, la Ateneul Român, ce cuprindea lucrări create numai de femei, două specialiste reprezentative ale artei plastice româneşti, Valentina Iancu şi Monica Enache au compus expoziţia „Egal. Artă şi Feminism în România Modernă” .
Nucleul orientativ al expoziţiei este plasat între 1916 – 1938. Începe din punctul în care ia fiinţă „Asociaţia femeilor pictore şi sculptore” fondată de Cecilia Cuţescu – Storck, Olga Greceanu, Nina Arbore şi se încheie cu începutul unei noi etape, în 1938 când apare „Cercul artistic feminin” şi este acordat dreptul de vot general pentru femei.

de Mădălina Mărgăritescu

 

_DSC4434

Egal. Artă și feminism în România modernă

Mădălina Mărgăritescu: În expoziţia„Egal. Artă şi feminism în România modernă” ai decupat un fragment din istoria artei femeilor şi începuturile mişcării feminine din spaţiul românesc. Extrem de atentă la detalii ai scos în evidenţă operele artistelor care punctează momentele semnificative şi conturează imaginea unei perioade importante. Pe parcursul alcătuirii şi documentării expoziţiei ai întâmpinat dificultăţi? Au rămas identificate lucruri pe care ţi-ai fi dorit să le incluzi şi n-ai reuşit din variate motive?

Valentina Iancu: Între expoziţia deschisă acum la Muzeul Naţional de Artă al României şi proiectul ideal care s-a conturat în mintea mea pe parcursul cercetării este o prăpastie enormă. O mare problemă este faptul că lucrările artistelor nu au fost colecţionate, cu puţine excepţii. De multe ori, chiar în cazul excepţiilor, patrimoniul nu este restaurat şi muzeele nu au resurse pentru asta. Este cazul casei memoriale Storck. Ar trebui tras un semnal de alamă pentru situaţia patrimoniului muzeal românesc: dispare. Un alt exemplu şi totodată o nemulţumire personală  este că nu am putut include lucrările Claudiei Millian în expoziţie. Familia a donat statului colecţia Minulescu-Millian cu o clauză nefericită: lucrările nu pot părăsi incinta muzeului memorial. Raţionamentul era foarte bun pentru perioada comunistă, atunci când s-au împrăştiat colecţiile în diverse muzee, fără cap. Însă acum nu mai este valabil, dar clauza asta este, bănuiesc, ireversibilă.

Mădălina Mărgăritescu: Pe 31 ianuarie 1936 prinţesa Alexandrina Cantacuzino le mulţumea Ceciliei Cuţescu – Storck şi Elenei Odobescu, în conferinţa susţinută la Fundaţia Carol, pentru faptul că au reuşit să prezinte în cadrul „Conferinţei Micii Înţelegeri Feminine”, care s-a desfăşurat la Atena, 6-13 decembrie 1925, un număr de 40 de lucrări semnate de artistele române. Creaţiile au impresionat atât de mult încât ministrul francez, contele de Chambrun le-a spus: „Cunoşteam româncele, nu însă pe această latură, care mă face să le stimez şi să le admir şi mai mult”.
Operele căror artiste au fost trimise la manifestaţie? După ce criterii au fost selectate?

Valentina Iancu: În ordine aleatorie le amintesc pe: Nina Arbore, Cecilia Cuţescu, Lucia Dem Bălăcescu, Cornelia Emilian (Cornélie Emilian), Olga Greceanu, Letiţia Lucasievici etc. Expoziţia a fost organizată de Alexandrina Cantacuzino şi cuprindea în mare parte lucrări din colecţia prinţesei. A fost o expoziţie scurtă, despre care s-a vorbit foarte puţin. Nu am identificat nicio lucrare cu această provenienţă până acum. Colecţia Alexandrinei Cantacuzino – memorată în literatura de specialitate drept singura colecţie de artă feminină din ţară, rămâne o foarte mare curiozitate. Sper să fie ascunsă undeva.

Mădălina Mărgăritescu:.Expoziţia însumează creaţii semnate de 21 de artiste printre care o regăsim pe Cecilia Cuţescu – Storck. Poate fi considerată pilonul central în evoluţia feminismului în relaţie cu lumea artei? Acestă personalitate marcantă este cea care declanşează anumite momente importante pentru parcursul emancipării femeii şi totodată luptă pentru drepturile acesteia.

Valentina Iancu: Cecilia Cuţescu devine adepta feminismul încă din perioada studiilor şi se implică activ în mişcarea pentru afirmarea drepturilor femeii în spaţiul românesc. La Cecilia în atelier se organizau adesea întâlniri feministe, personaj central al reuniunilor fiind mai degrabă sora ei, Ortansa Sathmary. Activitatea Ceciliei a fost împărţită între artă, familie, şcoală, diverse acţiuni organizatorice în comunitatea artistică şi activismul feminist. Cu siguranţă este un pilon central al expoziţiei: e prima, e foarte coerentă, consecventă, tot timpul implicată, incredibil de bine conectată. Cine a declanşat efectiv mişcarea feminină în spaţiul românesc nu este cert. Trecerea de la memorie la istorie e relativă uneori, unii atribuie asta Olgăi Greceanu, alţii Ceciliei. Munca fiecăreia a fost cu siguranţă la fel de importantă când avem distanţa istorică necesară să evaluăm rezultatele. În interiorul asociaţiei a contat desigur iniţiativa, succesul a venit însă din solidaritate (al cărei principiu este egalitatea).

Mădălina Mărgăritescu: Cum se desfăşurau întâlnirile organizate împreună cu artistele? În atelierul de pictură al Ceciliei Cuţescu – Storck aveau loc inclusiv reuniunile publice ale secţiei bucureştene a „Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor din România”.

Valentina Iancu: Asociaţia a fost înfiinţată în atelierul Ceciliei, în urma întâlnirilor unor femei educate, intelectuale, cu o condiţie socială bună. Spun asta cu gândul la autobiografia Ceciliei, care povestea că s-a înflăcărat după o astfel de întâlnire şi i-a reproşat unei foste colege de şcoală, funcţionară, neimplicarea în mişcarea feministă. Aceasta i-a replicat: „D-voastră care aveţi asigurată pâinea de mâine, vă incumbă datoria de a vă frământa şi de a lupta. Noi nu avem vreme pentru a gândi, nici putinţa pentru a ne revolta.”
Sunt câteva documente care vorbesc despre aceste întâlniri, între care şi autobiografia Ceciliei, „Fresca unei vieţi”. Parcurcând material de arhivă, însemnări, interviuri am găsit poveşti similare unor cercuri de lecturi feministe actuale. Se discutau problemele femeilor, se dezbăteau articole, se căutau soluţii. Atunci femeia era încă „cetăţean de mâna a doua.” Lupta pentru o cauză comună generează un entuziasm capabil să şteargă frustrarea şi anxietatea pe care o acumulezi inevitabil când nu ai nici un fel de drepturi.

Mădălina Mărgăritescu: Relaţia dintre maestra Cecilia Cuţescu – Storck şi discipolele sale Micaela Eleutheriade, Mina Byck Wepper ce impact a avut asupra lucrărilor compuse de artiste?

Valentina Iancu:  S-a spus despre Cecilia Cuţescu că a fost un pedagog model, care oferea studentelor lecţii de viaţă, reuşind să le ghideze dezvoltarea personală altfel încât fiecare să-şi caute un stil individual, onest. Mina Byck şi Micaela Eleutheriade sunt două personalităţi care evoluează diferit. Sunt elemente de limbaj comune în lucrările de început, unde se transpare influenţa Ceciliei şi în mod suprinzător unele căutări pe care actuala profesoară le avea în perioada studiilor. Şi-au însuşit interesul Ceciliei pentru decorativ, dar au reuşit să se dezvolte în personalităţi distincte.

Mădălina Mărgăritescu: Ai adus în discuţie dubla discriminare pe care o suferă o femeie minoritară făcând trimitere la cazul celor trei evreice Mina Byck Wepper, Margareta Sterian, Lola Roth. Acestea sunt marginalizate şi excluse din viaţa publică datorită legislaţiei antisemiste. Colegele lor încearcă să facă ceva în aceasta privinţă? Pentru că Mina Byck Wepper şi Lola Roth sunt profund afectate de schimbările politice, se retrag din viaţa publică, iar arta Margaretei Sterian va fi marcată de această experienţă.

Valentina Iancu:  Colegele lor nu au făcut nimic şi acesta este un minus al mişcării feministe din  acei ani. Feminismului intersecţional, care susţine ideea luptei comune pentru emanciparea tuturor femeilor ţinând cont de multitudinea de probleme specifice ale fiecăreia (inclusiv rasă, orientare sexuală sau meserii blamate de societate) a apărut mult mai târziu. Bineînţeles că şi în acei ani unele feministe au condamnat fascismul şi s-au alăturat luptei dusă în special de comunişti împotriva crimelor rasiale. Puţine şi nu ştiu exemple între artiste. Nota generală a intelectualilor epocii a fost de cooperare sau tăcere, motiv pentru care chiar dreptul de vot a fost privit ca o reuşită parţială. În 1938 femeile primesc dreptul de vot, dar îl pierd evreii. Artistele evreice nu doar că nu au acces la drepturile câştigate şi prin lupta lor, dar supravieţuiesc unor ani de coşmar şi asta le modelează indiscutabil opţiunile artistice. În expoziţie sunt aduse în discuţie aceste probleme pentru a oferi o imagine completă şi integratoare a realităţii primelor generaţii de artiste de aici.

Mădălina Mărgăritescu: Mişcarea sufragetelor a avut ecou în activismul feminist din spaţiul românesc?

Valentina Iancu:  Sufragetele sunt organizate pe acelaşi principiu al solidarităţii, care a închegat feminismul din toată lumea. Ideile circulă, în România au fost de obicei preluate pe filieră germană şi franceză. Activismul feminist în spaţiul românesc a avut o amploare mai redusă decât mişcarea sufragetelor din Marea Britanie, nu s-a ajuns la violenţe în stradă la acel nivel. Au fost proteste a căror istorie, din păcate, este foarte puţin cunoscută. Sunt şi activiste care au murit torturate în închisoare, dar aici presa nu a reacţionat. Pentru că acele feministe purtau stigmatul comunismului. Cred că anticomunismul interbelic este similar celui de azi, dar mai puţin justificabil. Recomand spectacolul de teatru documentar „Ce-am fi dac-am şti – feerie politică protestatară”, adună nişte istorii aproape total ignorate, între care sunt câteva poveşti importante ale femeilor.

Mădălina Mărgăritescu: Cum se configurează în arta românească imaginea femeii?

Valentina Iancu: Întrebarea asta cred că poate deveni subiectul unor doctorate. Imaginea oficială a femeii a fost câteva secole legată de maternitate. Un exemplu. În procesul de construcţie a mitologiei vizuale naţionale, naţiunea a fost personificată într-o femeie. Un fel de mamă absolută. În modernitate lucrurile se schimbă, putem vorbi de mai multe imagini care corespund diferitelor realităţi sau mitologii din jurul femeii.
O să mă rezum la câteva ipostaze ale femeii pe care am încercat să le prezint în expoziţie, care pot deveni direcţii pentru o cercetare mai generală despre imaginea femeii. M-au interesat câteva teme anume: reflecţii asupra corpului feminin, aspecte din munca femeilor şi din viaţa cotidiană, maternitatea. Am căutat să arăt autoportrete, pentru că m-a interesat să se vadă imaginea de sine, privirea intimă. Am încercat să reprezint cât mai multe ipostaze ale femeilor văzute prin ochii acestor artiste cu intenţia de a arăta diversitatea feminităţii.
Zilele trecute vorbeam cu un amic, Nicu Dumitru – activist pentru drepturile romilor, despre imaginea femeii rome în lucrările Ceciliei Cuţescu. Nicu mi-a atras atenţia că în interiorul comunităţilor tradiţionale sânii goi sunt consideraţi o impietate. Analizând gesturile, atitudinea, tinând cont şi de faptul că se lucra mult cu modele rome vorbim indiscutabil de o formă de exotizare.

Mădălina Mărgăritescu: Întâlnim similitudini între imaginea femeii rome din lucrările Ceciliei Cuţescu şi cea înfăţişată de Magdalena Rădulescu în creaţiile sale?

Valentina Iancu: Privirea este diferită, la fel şi reprezentarea. Familia Storck plăteşte o fată romă să pozeze din când în când. Femeia asta rămâne un model oarecare, o anonimă. Cecilia foloseşte acest corp pentru interesele ei artistice, nu caută o apropiere culturală de femeia romă care-i pozează. Magdalena Rădulescu în schimb adoptă portul rom din pură plăcere şi trăieşte ca o nomadă. Se autoportretizează îmbrăcată în haine rome şi pictează oamenii pe care îi întâlneşte într-un univers articulat mult în imaginaţie. În privinţa culturii rome are o atitudine naturală: adoptă o identitate pe care o respectă, se bucură de ea, o explorează artistic şi personal într-o manieră inedită.

Mădălina Mărgăritescu: Interferenţele dintre literatură şi artă pun în evidenţă şi felul în care se percep artistele şi scriitoarele. În limbajul plastic Magdalena Rădulescu compune prin intermediul culorilor portretul scriitoarei Cella Serghi, iar artista devine personaj în romanul „Pânza de păianjen”. Ce materiale ajută la făurirea portretului celuilalt?

Valentina Iancu: Well behaved women rarely make history!  Prietenia. O frumoasă relaţie bazată pe empatie, respect şi recunoaştere reciprocă. Amândouă sunt boeme, suflete libere, foarte rebele. Schimbul de portrete vorbeşte despre farmecul unei prietenii pline cu siguranţă de experienţe speciale. S-au cunoscut la Balcic, oraş remarcabil pentru efervescenţa feministă din interbelic, moment memorat de Cella Serghi în acest excelent roman debut. Aceste două femei admirabile au călcat normele sociale fără foarte multe prejudecăţi.  Stilul lor personal le-a dus la o artă specială, incredibil de personală şi foarte profundă. Există multe punţi de legătură foarte subtile între cele două. Viaţa oricăreia dintre ele ar putea să devină oricând un film de Oscar. Curajul Cellei Serghi de a ficţionaliza propria biografie, este un gest feminist avant la lettre. Pentru Magdalena Rădulescu libertatea absolută a fost permanent singurul principiu în viată. Este una dintre cele mai interesante figuri din istoria artei româneşti. S-a spus, poate pe bună dreptate, că Magdalena Rădulescu dacă era bărbat ar fi avut acum notorietatea lui Brâncuşi.

Mădălina Mărgăritescu: Există o corespondenţa între condiţia femeii în plan real în perioada interbelică şi maniera în care a fost reprezentată în artă?

Valentina Iancu:  Cu foarte puţine excepţii lumea care se vede în artă reprezintă o categorie foarte restrânsă, o lume frumoasă şi liniştită. Mai mult, în artă şi această lume este adesea înfrumuseţată. Statutul social al femeilor era inferior, statul le menţinea într-o dependenţă permanentă de bărbaţi. Un statut ridicol, similar minorilor. Problemele sociale erau nenumărate în acel moment, dar sunt destul de rar abordate în artă. Apar în grafică, spre exemplu Nina Arbore are o activitate publicistică în această direcţie. Absenţei drepturilor (politice, sociale, economice) i se adaugă adesea un tratament injust in interiorul familiei. Marea problemă a tuturor era sărăcia, urmată de lipsa de educaţie şi implicit de şanse reale în viaţă. În România interbelică deşi numărul femeilor educate era în creştere, nivelul de trai era foarte scăzut. Femeile aveau 10-12 copii şi munceau de dimineaţă până noaptea în gospodărie. Cele intrate pe piaţa muncii aveau o viaţa chiar mai grea. Artistele reprezintă o categorie ceva mai privilegiată, dar foarte redusă numeric. Lumea din arta lor este fie idealizată, fie reprezintă o foarte mică parte a unei realităţi complexe şi dificile.

Mădălina Mărgăritescu: Realitatea influenţează viziunea artistică?

Valentina Iancu: Da, eu cred că arta este produsul epocii în care a fost realizată şi poartă încărcătura multor experienţe personale. În artă totul este realitate, dar totul este regizat.

Mădălina Mărgăritescu: În perioada interbelică viziunea artistei este fundamental diferită de cea a artistului?

Valentina Iancu: Nu mi se pare, ba din contră aş putea spune. În opinia mea căutările sunt indiscutabil comune, influenţele reciproce, preocupările şi soluţiile vizuale similare. Artistele traverează aceleaşi curente cunoscute de istoria artei. Eu cred că istoria artei româneşti, din fericire încă nescrisă, trebuie să ţină cont serios de contribuţia artistelor care nu este cu absolut nimic mai prejos decât cea a artiştilor. Din contră: valorea artei lor creşte dacă ţinem cont de contextul social în care a fost produsă. E drept că artistele lipsesc din cele mai multe colecţii muzeale: sunt sub-reprezentare. Am observat că în expoziţiile permanente de artă românească modernă ale tuturor muzeelor din ţară sunt cel mult 2-3 artiste.  Înţeleg că lucrările artistelor nu au fost colecţionate la vremea lor, dar suntem în altă epocă, mentalităţile se mai schimbă: ar trebui schimbate urgent politicile de achiziţii ale muzeelor! Eu nu înţeleg preferinţa oarbă pentru anumite semnături ale căror lucrări importante nu mai sunt de foarte mult timp pe piată, e ridicol şi stupid să preferi o lucrare absolut nesemnificativă a te miri cărui pictor faimos în detrimentul unei pânze excepţionale semnate de o artistă despre care nu prea ai auzit…. din cauza ignoranţei comunităţii de specialitate.

Mădălina Mărgăritescu: Dintre artişti care au salutat afirmarea femeilor în arta momentului au fost persoane are au jucat un rol important în dezvoltarea artei create de femei ?

Valentina Iancu: Sunt desigur nenumărate poveşti. Îmi vine în minte relaţia lui Brâncuşi cu cele trei eleve, Irina Codreanu, Margareta Cossăceanu şi Miliţa Petraşcu. Constantin Brâncuşi a fost iniţial reticent să primească fete în atelier. În cele din urmă le acceptă şi le dă nume de băieţi, sub pretextul că obişnuieşte să-şi bată ucenicii şi nu ar putea să lovească o fată. Glumă-glumă: Brâncuşi le ajută nu doar să-şi însuşească o practică sau o viziune artistică. Le ghidează în înţelegerea materialului fiind totodată foarte atent să le ajute să-şi expună lucrările şi să se integreze în mediul artistic parizian.  Practic devine un mentor şi un sprijin pentru elevele lui.

Mădălina Mărgăritescu: Artistele au curajul să se analizeze prin intermediul operei de artă pentru crearea unei identităţi feminine nefalsificate, reuşesc să se privească dinăuntru în afară. Imaginea femeii construită de artistă spre deosebire de cea realizată de artist trezeşte mai mult interesul privitorului?

Valentina Iancu: Nu aş putea să spun cine captează mai mult interesul publicului, mai ales că femeile încă nu au beneficiat de expunerea şi popularitatea de care s-au bucurat mulţi bărbaţi. Sunt multe diferenţe subtile care pot fi analizate comparativ, multe diferenţe de fineţe, dar şi nenumărate soluţii convergente. Tema maternităţii şi cea a nudului feminin sunt foarte ofertante în ceea ce priveşte dimesiunea de gen a reprezentării.

Mădălina Mărgăritescu: Cum sunt prezentate de criticii (bărbaţi) vremii elementele definitorii ale artei feminine interbelice?

Valentina Iancu:  Critica vremii e inconsistentă şi de multe ori apar poziţii discriminatorii. La debut multe artiste sunt privite cu suspiciune şi reticenţă, ca o curiozitate care nu stă la locul ei. Pe măsură ce ajung consacrate atitudinea asta, ostilă, se schimbă. Sunt multe texte echilibrate şi încurajatoare scrise de bărbaţi, care vin cu toată deschiderea să susţină afirmarea artistelor aşa cum sunt, evident, şi pseudo-cronici în care abundă ivectivele sexiste şi misogine.

Mădălina Mărgăritescu: Îmi spuneai că expoziţia cuprinde un număr de opere inedite create de Olga Greceanu, despre care s-a scris că au dispărut într-un bombardament. Câte lucrări sunt? Ce poţi să-mi povesteşti despre ele? Acestor creaţii se alătură cele alcătuite de prietena sa, Theodora Cernat Popp, nu?

Valentina Iancu:  Da, expoziţia reuneşte o selecţie de lucrări păstrate în colecţiile familiilor celor două artiste. Theodora Cernat Popp  a fost o revelaţie pentru mine, ştiam foarte puţine despre ea şi am reuşit să văd multe lucrări, inclusiv mape cu desene de la diferite vârste. M-a fascinat imediat.
În cazul Olgăi Greceanu plăcerea descoperirii a fost chiar mai mare. Unul dintre scopurile pe care mi le-am propus când m-am hotărât să lucrez acest proiect, prin vara lui 2013, a fost să găsesc lucrările Olgăi Greceanu. După expoziţia „Mitul Naţional. Contribuţia artelor vizuale la definirea identităţii româneşti (1830-1930”), pe care am lucrat-o tot împreună cu Monica Enache, am rămas cu o afinitate personală pentru Olga Greceanu. M-a intrigat în primul rând pentru că simţeam că nu o înţeleg suficient şi alunec într-o capcană dacă asimilez discursul ei naţionalist de la sfârşitul anilor 30 aşezat în contextul epocii. Olga Greceanu prezentată fragmentar este imposibil de înţeles în toată profunzimea ei uluitoare! Privindu-i picturile simţeam că nu există acolo nimic din virulenţa gândiristă, nimic din discursul lor antisemit şi xenofob, bazat pe ură. Femeia asta nu era capabilă de ură, asta era evident. Înainte ca o doamnă foarte specială să mă ajute să intru în legătură cu minunata familie a artistei, am căutat lucrări în muzee, pe piaţa de artă. Peste tot. Ani de zile am adunat tot ce se putea aduna, multe informaţii contradictorii şi foarte puţine lucrări. Plus veşti bombă: singura biserică pictată de Olga Greceanu a fost repictată de preotul din sat! Sunt profund revoltată că Biserica Ortodoxă construieşte catedrale şi lasă un patrimoniu foarte important în ruine sau, mai grav, îşi bat efectiv joc de artă.
Olga Greceanu m-a inspirat şi motivat să fac această expoziţie: nu puteam să accept că au dispărut majoritatea lucrărilor ei. Am avut şansa găsesc o parte consistentă, când aproape renunţasem şi eram foarte nemulţumită de acest proiect. În expoziţia Egal am prezentat o mică selecţie, care se încadrează naraţiunii mele. Dar intenţionez să lucrez la o monografie serioasă dedicată Olgăi Greceanu şi o expoziţie retrospectivă.

Mădălina Mărgăritescu: Doar Olga Greceanu te-a inspirat şi motivat să alcătuieşti această expoziţie? Cine sau ce anume te-a mai determinat să te îndrepţi către subiectul abordat?

Valentina Iancu:  Da, totul a pornit de la Olga Greceanu. Citind despre ea am înţeles natura şi importanţa mişcării de femei şi mi s-a conturat rapid în minte entuziasmul pentru proiect. Practic lucrarea Olgăi Greceanu, „Femmes peintre d’autrefois”, a generat acest proiect. Sunt feministă fără să-mi dau seama din liceu şi conştientă de asta din facultate. Nu am avut până acum inspiraţia să aduc interesul meu pentru feminism în activitetea de la muzeu. Deşi urmăresc, demult, cu interes activitatea unor curatoare feministe pe plan internaţional sau munca Oliviei Niţiş la noi. M-am motivat cumva natural când mi-a venit ideea. Apoi oamenii din jur m-au inspirat permanent, am discutat foarte mult pe parcurs cu câteva prietene şi colege ca să-mi clarific multe dileme. Spre exemplu relaţia mea profesională cu Monica este foarte specială: avem o dimamică de lucru foarte interesantă. Construim totul împreună discutând şi ne echilibrăm foarte bine reciproc.
Foarte inspiraţional a fost şi lucrul la numărul 6 al Gazetei de Artă Politică –„ Artă, Gen, Sexualitate”, pe care l-am coordonat împreună cu Alice Monica Marinescu şi Mihaela Michailov. Discuţiile cu ele, cercetarea, schimbul de texte teoretice, m-au ajutat foarte mult să-mi pun ideile în ordine.

Mădălina Mărgăritescu: Ioana Pârvulescu în cartea „Întoarcerea în Bucureştiul interbelic” afirma:
„În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticălosi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. Nu semănau unii cu alţii şi nimeni nu-i obliga să gândească la fel şi să spună acelaşi lucru. Minunat este că lumea lor nu era nici paradis, nici infern ci o lume normală, o lume a tuturor posibilităţilor şi un loc sub soare ca oricare altul. Au avut de toate.
Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul. ”
A fost interbelicul pentru femeile artiste locul în care s-a întâmplat totul?

Valentina Iancu:  Ce frumos a spus-o. Totul încă nu s-a întâmplat, interbelicul a fost o perioadă în care s-au întâmplat multe. În interbelic s-au dus cele mai aprinse lupte ideologice şi au avut loc cele mai violente proteste în stradă. Femeile au obţinut multe drepturi şi implicit artistele. Este momentul în care se produce fractura sistemului şi femeile încep să-şi facă loc. Drumul a fost greu însă pe scena artistică nu putem vorbi de egalitate deplină nici în ziua de azi. Eu am avut o perioadă, e drept scurtă, a durat cel mult 6 luni, în care am crezut că feminismul este depăşit. Şi am ascultat mai atent în jur: am ieşit din acea „deviere” mai conştientă ca niciodată de nevoia de feminism pentru obţinerea unei egalităţi de gen reale. Feminismul intersecţional cred că oferă nişte principii ferme pentru ceea ce înseamnă egalitate de şanse, tratament egal etc. Sunt încă discursuri foarte necesare care sunt ironizate, minimalizate etc.
Eu cred cu tărie, că „până când nu suntem toate libere, suntem toate prizoniere.”

Interviu publicat in Artindex.

 

Revista ARTA #13/2015

Uniunea Artiștilor Plastici din Româania are plăcerea de a vă anunța că numărul 13 al Revistei ARTA, cu un dosar tematic despre ceramica românească contemporană, este acum disponibil în librării. Dosarul este coordonat de Aurelia Mocanu și Cristina Russu, iar printre colaboratori se numără: Corina L. Apostol, Cătălin Davidescu, Adrian Guță, Valentina Iancu, Vristian Nae, Alina Popa, Ileana Pintilie, Alexandra Titu, Diana Ursan, Simon Vilău, Petra Vlad.
Vă dorim lectură plăcută și așteptăm feedback-ul dvs!

revista arta