Category: Critic Atac

Casa Poporului

Spectacol de teatru comunitar / proiect de artă activă pentru reintegrare socială și educație creativă.

cu: Dragoș Măru Bran, Alex Calangiu, Mircea Ionașcu, Iulia Lazăr, Marius Pampu, Dumitru Pandele, Cristi Pătru și Raluca Păun

autor proiect – Bogdan Georgescu

Spectacolul de teatru înţeles ca spectacol al umanităţii (umanizării, chiar) aduce în faţa publicului probleme sociale aproape totdeauna ignorate. În ultimii ani, în spaţiul cultural românesc, au apărut câţiva oameni de teatru care prelucrează istoria recentă şi istoriile personale ale diferitelor grupuri sociale defavorizate în spectacole cu caracter etic şi antropologic. Discursul teatrului contemporan câştigă prin aceste demersuri o funcţie nouă, socială, relevantă pentru comunicarea interumană atât în interiorul unor comunităţi, cât şi dinspre comunitate spre public.

Bogdan Georgescu, artist care a deschis acum câţiva ani noi direcţii teatrului contemporan, articulând ideea de teatru comunitar ca artă activă cu implicare socială, a pus în operă o situaţie cunoscută prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă: românii plecaţi la muncă în străinătate şi infracţionalitatea în interiorul acestei comunităţi. Casa poporului, o inițiativă a Ofensivei Generozității de diseminare şi implementare a artei active / artei comunitare şi educației creative în închisori, este un proiect lucrat cu deţinuţii penitenciarului Craiova pe baza unor experienţe personale.

Din vara anului 2010, Bogdan Georgescu a organizat în penitenciarul Craiova o serie de workshop-uri în urmă cărora a documentat şi prelucrat amintirile deţinuţilor. Casa poporuluieste o ficţionalizare a mai multor poveşti personale, aduse la un numitor comun şi transformate de Bogdan cu ajutorul unor actori voluntari –  Iulia Lazăr, Raluca Păun și Alex Calangiu –  într-un spectacol de teatru. Subiectul ales este un fragment din viaţa unor români plecaţi în Antwerpen, Belgia la furat. Gaşca lui Scarface făcea haiducie în vest: „dacă au, trebuie să dea și la cei care n-au. Așa e legea firii. Aici, în Casa Poporului, pentru că nenorocita asta de garsonieră e adevărata casă a poporului, primim pe oricine vrea să-și reconstruiască viața, să scape din sărăcia aia chioară din România. Noi îi cazăm aici, îi aranjăm. Bine, lucrează pentru noi o vreme, și-și refac viața în timpul ăsta.”

Pregătirea unei spargeri, autorităţile ierarhice în interiorul grupului, apariţia unei familii sărace păcălită că vine pentru muncă cinstită şi în cele din urmă crima sunt câteva dintre momentele de vârf ale spectacolului. Construită din detalii mici, fiecare relevant pentru problemele comune ale românilor ajunşi infractori în afara graniţelor țării, piesa arată fragilitatea individului în raport cu etica în contextul limitelor financiare. Este o aducere a particularului în general prin workshop-uri documentare şi construirea unui „spaţiu” neutru de dezbatere, urmărind punctele comune grupului.

La sfârşitul spectacolului conştientizezi/îţi aminteşti că actorii sunt deţinuţi care au interpretat o poveste pe care unii o ştiu doar din presă. Discursul etic al acestui spectacol are nenumărate chei de analiză. Criminalul, hoţul sau orice infractor, se dezbracă de miturile mediatice prin sinceritatea şi ineditul poveştii personale. Vina omului devine o vină colectivă a ignoranţei fiecăruia la problema/ele celuilalt. Justificarea sau înţelegerea pot anula însă vina? Categoric nu, însă oferă publicului şansa de a-şi apropia o chestiune în esenţă ignorată.

Un alt punct forte al proiectului este tocmai aducerea în faţa publicului a unor „proscrişi”, oameni pe care eticheta justiţiei îi aruncă la marginea societăţii. Văzuţi pe scenă, implicaţi activ într-o poveste apropiată de aceea a vieţii lor le conştientizezi umanitatea şi treci printr-un proces de umanizare prin eliberarea de clişee induse şi impuse de mass-media.

 

Articol publicat in Critic Atac.

laBOMBA – înapoi în stradă. Ce se pierde?

2006 – 2007  din stradă în laBomba

În 2006 un grup de studenți (Maria Drăghici, Irina Gâdiuță și Bogdan Georgescu), reuniți sub numele Inițiativa Ofensiva Generozității, au răspuns call-ului for projects pentru zona Rahova Uranus lansat de CIAC. CIAC dorea să implementeze și să dezvolte în acea zonă defavorizată proiecte culturale; astăzi urmările acelui început fiind The Ark și laBomba. Despre demersul The Ark, care a devenit o oază cool pentru ‘corporatisme’ artistice în mijlocul cartierului cred că nu e cazul să discut aici.

Totul a început de la un simplu „hai să facem ceva”. Bogdan Georgescu (regizor) și Maria Drăghici (artist vizual) s-au întâlnit, profesional, în cadrul Teatrului Desant unde colaborat la proiectulMOCAPartY, realizând împreună spectacolul de teatru XXX Cartoons, bazat pe observația și investigația de tip urban. Datorită acestui prim proiect care a decurs foarte bine, cei doi artiști au hotărât să lucreze mai departe împreună.

În momentul lansării call-ului CIAC nici Bogdan, nici Maria nu știau nimic despre Rahova, așa că au hotărât să se documenteze. Bogdan întâlnise o situație similară în cadrul unei rezidențe la New York, în cartierul Harlem. Aflat în zona Manhattan-ului, Harlem s-a dezvoltat brusc și forțat, obligând comunitățile sărace să se mute în alte părți ale orașului. Cumva, spune Bogdan, atunci i se părea o problemă similară zonei Uranus-Rahova (și nu numai), unde prin intervenția brutală a dezvoltării capitaliste a orașului, comunitățile sărace nu pot să supraviețuiască din cauza prețurilor excesive, fiind nevoite să se auto-evacueze

Proiectul a început cu o „excursie” a celor doi artiști pentru descoperirea cartierului. Au mers pe stradă discutând cu oamenii, încercând să afle care sunt problemele și ce se poate face. Bogdan își amintește cum o florăreasă de la Piața de Flori i-a îndemnat spre ghetoul Rahova, unde oamenii trăiau în cele mai mizere condiții. Realist, și-a dat seama că acolo este nevoie de mai mult decât artă și educație creativă, așa că a revenit în zona Uranus unde în vara anului 2006 a implementat împreună cu Maria Drăghici primul proiect de artă comunitară. Încercând să cunoască nevoile comunității și totodată să le ofere soluții specifice pentru problemele cu care se confruntau, tinerii artiști au organizat o serie de speaker corners și dezbateri cu reprezentanți ai autorităților, simultan dezvoltând pe baza poveștilor individuale ale oamenilor din cartier un spectacol și o instalație video.Rahova non-stop, un proiect tangaProject -spectacol în 25 de ore- a fost realizat de 5 regizori (Miruna Dinu, Bogdan Georgescu, Vera Ion, Ioana Păun și David Schwartz) și 5 dramaturgi (Ioana Blănaru, Andrei Ioniță, Radu Răileanu, Paul Dunca și Selma Dragoș), prelucrând poveștile personale ale comunității. Atelierele de pregătire s-au desfăşurat într-un cort de armată, head-quarter al proiectului, iar spectacolul în sine a fost jucat în cinci locaţii diferite din cartier.  Tot acolo, în părculețul botezat de artiști Va urma, a fost proiectată instalația video Harta sensibilă care documenta spațiile în care oamenii din zonă locuiau, așteptând să fie la un moment dat evacuați.

Unii dintre artiști s-au apropiat de comunitatea oamenilor de aici și au hotărât să continue activitățile culturale și comunitare în zonă. De la curățat parcul sau plantat copaci, aceștia menținut o relație permanentă de prietenie creativă cu oamenii din comunitate, încercând totodată să-i ajute în măsura posibilului.  Au continuat să organizeze dezbateri cu autoritățile locale, să aducă poveștile evacuaților în media, să însoțească oamenii la primărie (unde de cele mai multe ori singuri nu erau primiți) etc. Treptat locatarii s-au apropiat de grupul artistic, implicându-se deschis tot mai mult și în proiecte culturale și educative.

În 2007 a urmat Construiește-ți comunitatea, proiect mastodont care implica mai multe resurse umane creative, toți mobilizați în scopul identificării unor mijloace pentru ameliorarea problemelor oamenilor și în același timp facilitându-le accesul la cultură. În cadrul acestui proiect au fost dezvoltate primele ateliere creative cu copii, coordonate de Irina Gâdiuță (regizor), în urma cărora s-a format grupul muzical Biluna Jam Session. Irina spune că o miză împlinită a proiectului a fost să-i învețe pe copii să lucreze împreună, fiecare dintre ei fiind într-un fel indispensabil, indiferent dacă este talentat sau nu. Activitățile Biluna continuă și în prezent.

Înainte de finalizarea proiectului Construiește-ți comunitatea, domnul Marian Eremia, unul dintre „liderii” comunității, i-a invitat pe artiști să-și desfășoare activitățile în incinta fostei discotecilaBomba (al cărei proprietar era), care din acel moment a fost transformată în Centrul Comunitar pentru Educație Creativă și Artă Activă, păstrând și numele fostei discoteci de cartier.

2007-2011 – Artă comunitară și educație creativă într-o comunitate închegată

De la sfârșitul anului 2007 și până în prezent s-au desfășurat în spațiul laBomba o serie de evenimente culturale care au implicat permanent comunitatea Rahova-Uranus. Alături de proiectele care își propuneau să dezvolte constant oamenii, s-a urmărit permanent prezentarea în exterior a  problemelor cu care se confruntă acești oameni: sărăcia, discriminarea, apropierea evacuărilor: frica permanentă că vor ajunge în stradă. Lipsiți de cea mai elementară formă de protecție socială, oamenii au identificat în artiști deopotrivă niște prieteni cât și legătura cu posibilele surse de rezolvare ale problemelor. Teoretic, demersul artei comunitare, a atras prin intermediul mijloacele de comunicare în masă atenția asupra problemelor cu care acești oameni se confruntă. Dar schimbările, minore, au fost doar de suprafață. Spre exemplu, Bogdan își amintește cum R.E.B.U. strângea gunoiul doar în apropierea evenimentelor culturale unde urma să vină presa…

Așadar, deși unele schimbări au fost, cele care țin de implicarea autorităților statului au rămas minore și de suprafață. Practic artiștii au suplinit în toată această perioadă o funcție care aparține de drept (constituțional) statului român: accesul oamenilor la educație și cultură, implicându-se de cele mai multe ori și în problemele sociale mult mai grave cu care se confrunta comunitatea.

Primul Centru de acest fel din România, laBomba, ar fi putut să devină un centru-resursă, model pentru implementarea unor demersuri similare și în alte locații autohtone. O încercare în acest sens aparține tot Inițiativei Ofensiva Generozității care prin proiectul Turneu la țară (2009) a încercat punctual în mai multe localități din România o reconversie a Căminului cultural în centru de artă comunitară. Proiectul a devenit funcțional până când „a picat guvernul și totul s-a dus de râpă. Am discutat la Minister, le-am prezentat ce am reușit să facem noi, era nevoie de o intervenție minimă, dar după ce s-au arătat interesați s-a schimbat sistemul și totul a fost abandonat” (Bogdan Georgescu).

Folosind metodele descoperite în perioada lucrului cu comunitatea din zona Rahova-Uranus, Bogdan a articulat în 2011 proiectul Casa Poporului, împreună cu deținuții Penitenciarului de maximă siguranță de la Craiova.

Paralel cu încercarea de-a implementa metodele artei active în alte locații, mai mulți artiști au continuat să dezvolte permanent programe și proiecte culturale în cadrul comunității din Rahova. Ateliere de dramaturgie și educație creativă, muzică, dans, desen, documentare, jurnalism, dezbateri comunitare au fost organizate în mod constant în laBomba, fiecare finalizându-se cu evenimente organizate de comunitate împreună cu artiștii pentru public (ex. Născut în Rahova, Parada femeilor evacuate sau Ziua cartierului). Iar exemplele despre ce s-a făcut în Rahova pot continua, incluzând chiar prezenta reprezentaților Centrului la conferințe, seminarii, ateliere sau dezbateri internaționale.

Iulie 2011 – Fără sprijin, înapoi în stradă

În ciuda acestui efort particular, individual, susținut de-a lungul a cinci ani, în luna iulie 2011Centrul Comunitar pentru Educație Creativă și Artă Activă,  a fost închis în urma unui ordin de evacuare. laBomba a ajuns un model, o istorie? Atât Bogdan Georgescu și Irina Gâdiuță cât și mulți alți artiști și voluntari sunt dispuși să lucreze în continuare cu oamenii în stradă. „It’s just KEEP ON GOING! Cel mai important lucru este că suntem împreună”, a precizat Maria Drăghici. Își vor continua activitatea evacuați, în condițiile date de un stat care nu doar că își uită cetățenii, dar atunci când își amintește de ei este aproape de implicit că urmează un dezastru. La un moment dat, Bogdan Georgescu afirma ușor ironic: „am trăit multe împreună, inclusiv evacuarea”. Iar mai grav decât expulzarea din spațiul propriu-zis al Centrului este segregarea unei comunități defavorizate care va ajunge mai devreme sau mai târziu pe drumuri (deja pe strada Sabinelor o familie doarme pe stradă).  Cu resursele care le-au mai rămas în perioada iulie-septembrie 2011, membrii comunității Uranus-Rahova împreună cu artiștii și voluntarii proiectului vor construi o formă de protest prin artă.

Evacuarea

Ultima zi în care artiștii și comunitatea au avut voie să intre în centru a fost 23 iulie 2011, conform ordinului de evacuare. Cum s-a ajuns aici și de ce? Posibilitățile și variantele sunt multiple. Un fapt de-a dreptul hilar, dincolo de orice speculație legată de afaceri imobiliare este dosarul retrocedării acestui spațiu, dosar plin de inexactități, erori și… falsuri. Drepturile litigioase au fost cumpărate de o firmă de avocatură, care a „jucat” de cele mai multe ori murdar în acest caz. Piesa de teatruFaceți loc! (de Mihaela Michailov, regia David Schwartz) a documentat procesul precum și situația oamenilor aduși în situația de-a fi aruncați cvasi-ilegal în stradă.

Chiar dacă arta în general are puterea de-a schimba foarte puțin situația atât de dificilă a comunităților, în acest caz pe lângă faptul că le-au ameliorat existența zilnică, artiștii au reușit să aducă în sfera publică problemele oamenilor. Rămâne de văzut ce se va întâmpla mai departe. Pentru că, vorba lui Perjovschi, în acest caz au călcat de Bomba!

N.B. Semnificativă este atitudinea unora vizavi de comunitatea de acolo: mai devreme am ajuns împreună cu Irina (fotograful cu care lucrez) la Centru. Eu discutam cu oamenii, timp în care Irina făcea poze. La un moment dat o mașină de poliție oprește în dreptul ei și polițistul îi spune ʺaveți grijă la aparat, domnișoarăʺ. O aluzie evidentă la romii cu care stăteam la povești în fața centrului!

Material documentar realizat pe baza discuțiilor cu Marian Eremia, Bogdan Georgescu, Irina Gâdiuță, David Schwartz și cu câțiva membrii ai comunității din zona Uranus-Rahova

 

Mai multe fotografii AICI.

„Sînt Alina Şerban, sînt de etnie romă şi nu vreau să mă tratez“ Interviu cu Alina ŞERBAN

Alina Şerban (n. 1986) este o actriţă de etnie romă, hotărîtă să lupte prin mijloace proprii împotriva discriminării minorităţii din care face parte. A pornit singură pe un drum dificil. Dacă la început nu credea nimeni în visurile ei, treptat, Alina a reuşit să găsească oamenii potriviţi pentru a realiza un spectacol de teatru impresionant: Declar pe propria răspundere. Am discutat cu Alina despre etapele şi dificultăţile proiectului.În momentul în care ai ales actoria, aveai în minte să faci activism prin arta ta sau să te îndrepţi spre zona teatrului clasic?

Ideea cu artistul care face ceva pentru societatea în care trăieşte mi-a venit în New York, unde am intrat prima dată în contact cu acest fel de exprimare. Înainte, nu mi-am pus problema. Şi sincer, tot ce auzeam de la profesorii mei despre tangaProject era eminamente negativ. Ni se spunea că: „sînt nişte ciudaţi care aruncă cu iaurturi în public“. Şi, bineînţeles, eu eram reticentă, ca şi colegii mei, de altfel. Evident, cînd eram în facultate, îmi imaginam că mi-ar plăcea să joc şi eu în diferite locuri consacrate. Acum, mi se pare mult mai important contactul direct cu oamenii. Iar piesa Declar pe propria răspundere, avînd un mesaj social, vreau s-o duc în medii informale, dintre cele mai diverse, să ajungă la cît mai mulţi oameni din toate categoriile. Şi bineînţeles, în comunităţi de romi, ca să îi încurajez şi pe ai mei să caute forme să se exprime. Trebuie să facem ceva unii pentru alţii. Şi îmi place mult că piesa se pretează la orice fel de spaţiu, practic poate fi ju-cată oriunde.
 
Crezi că arta mai poate avea un impact atît de puternic încît să schimbe oamenii? Şi particularizînd pe cazul spectacolului tău, crezi că poţi să-i ajuţi pe unii oameni să scape de clişee?
Da, sper! De fapt, cred că îi poate determina să înceapă să-şi pună întrebări. Asta e ceea ce mă motivează să merg mai departe în ceea ce mi-am propus.
Bănuiesc că e dificil să te joci pe tine, să-ţi expui viaţa, gîndurile. Cum ai ajuns să faci o piesă despre tine?
Ideea o aveam în mine de ceva timp. Dar ştii cum este, trebuie să se ivească o anumită conjunctură în viaţă care să îţi confirme faptul că acum e momentul. Şi conjunctura a fost colaborarea mea cu IRAF (International Romani Art Festival). Eu făceam pe stradă un street-performance bazat pe proverbe discriminatorii, l-am făcut în parcul Tineretului, pe lîngă Bucureşti şi în multe alte locuri. Am vrut să îl duc la IRAF, dar nu au fost bani pentru cinci persoane şi Adrian Voichiţescu mi-a sugerat să fac eu singură ceva. Eu aveam ideea asta în stare latentă de mult timp, aşa că am hotărît să încerc să găsesc cea mai bună formă să mă exprim. Spectacolul pe care îl joc astăzi a avut mai multe etape. Am lucrat mult, pînă să ajungă la forma pe care o joc acum la Teatrul de Luni de la Green Hours. Am vorbit cu mulţi oameni despre ideea mea, am căutat sfaturi şi soluţii şi puţini m-au luat practic în serios. La un moment dat, l-am întîlnit pe Bogdan Georgescu. Bogdan mi-a dat primele sfaturi utile, într-un mod concret, pentru o metodă de lucru în dezvoltarea poveştii mele personale. Mi-a spus să mă înregistrez povestind. Ramona Iacob mi-a mai dat alte cîteva indicaţii. Şi am construit, treptat, din amintirile mele momente, imagini, poveşti. Aşa că prima formă a spectacolului, care a fost prezentat la IRAF, era practic o povestire. Eu stăteam în mijlocul oamenilor şi le povesteam. Mă simţeam stîngace şi aveam foarte multe emoţii. Mie îmi devenea evident că sînt lacune, că nu scrisesem un text suficient de bun. Vedeam lipsurile, dar nu ştiam încă ce va urma. Tot ce ştiam clar era că îmi doream să văd proiectul acesta reprezentat potrivit. Deşi am latura asta amuzantă şi lejeră, reuşesc mereu să fac ce-mi propun. Şi cred în asta.
 

Care au fost etapele dezvoltării piesei? Şi ce alte metode de documentare ai folosit?

Am avut trei etape mai importante, concretizate în trei spectacole cu aceeaşi idee, dar cu structuri net diferite: Slumdog RomaDouă săptămîni, maxim o lună, poate şase ani şi Declar pe propria răspundere. Cred că cel mai important instrument în documentarea mea l-a reprezentat jurnalul, unde mi-am notat tot timpul evenimente importante, sentimente. Practic, tot. Eu, de cînd mă ştiu, am avut jurnal. La începutul foii, scriam că sînt foarte tristă şi că nu am de nici unele şi, apoi, cînd dădeai pagina, erau lucrurile mai luminoase. Asta a fost terapia jurnalului pentru mine, care acum m-a ajutat să privesc în urmă şi să rememorez în detaliu. Pentru că memoria este selectivă. Jurnalul a fost o formă de eliberare atunci şi totodată de inventariere. Erau probleme şi situaţii pe care nu aveam cui să le povestesc. Eu sînt o persoană sociabilă, dar erau oameni de vîrsta mea cu care nu puteam să discut despre problemele mele şi era greu.
După ce te-a îndrumat Bogdan Georgescu să faci interviuri cu tine, care a fost forma în care ai adus spectacolul?
Am jucat la IRAF un fel de repetiţii cu public, un dialog deschis. Era o poveste – sau erau mai multe poveşti destul de nefinisate. Apoi a venit Eric Trules, actor şi profesor american, şi m-am dus la workshopul lui, un atelier de solo-performance pornind de la istoria personală. El mi-a împămîntenit ideea că fiecare viaţă este excepţională şi merită povestită. Şi este important să ai contact cu multe poveşti, pentru că înveţi, selectezi şi te formezi ca persoană şi aflînd poveştile şi experienţele altora. Practic, piesa Declar pe propria răspundere este modul în care eu le dau oamenilor povestea mea, experienţa mea. Să înveţe ce pot din ea. Workshopul cu Eric a fost exact ce aveam nevoie în acel moment. După workshop, am transformat povestirile pe care le făcusem anterior în monologuri. Mi-au ieşit destul de militante şi aşa am jucat spectacolul ulterior. Dar aveam emoţii enorme.
Dar presupun că mediul de la IRAF îţi era familiar şi asta cred că a ajutat.
Da, eu eram copilul festivalului. Voichiţescu mi-a dat libertate, ştiam că am voie să greşesc, că pot să mă exprim cum simt. Şi asta mi-a dat multă forţă.
Şi ce feedback ai primit?
După piesă, au venit mulţi oameni cu lacrimi în ochi să mă felicite. Cred că a avut un impact puternic şi bun. Să-ţi povestesc ceva amuzant. Cînd am jucat a doua oară, la festival (IRAF) la Timişoara, într-o sală de spectacol foarte mică, simţeam o răceală din partea publicului din primele rînduri. Aveam senzaţia că mă privesc cu suspiciune, dar am încercat să nu mă gîndesc la asta. M-am concentrat cu greu să nu îi observ şi să îmi fac treaba de actriţă. La final, m-am uitat direct la public cînd am spus: „Sînt Alina Şerban, sînt de etnie romă şi nu vreau să mă tratez“, şi toţi oamenii aveau lacrimi în ochi, inclusiv cei din primul rînd, care păreau destul de reticenţi la început. A fost foarte impresionant pentru mine şi am plîns şi eu. După piesă, exact cei din primul rînd au venit la mine să-mi spună: „I was so in your story even if I didn’t understand your language“.
Simpatic. Mă întreb de ce au venit la o piesă într-o limbă pe care n-o înţelegeau.
Da, nu ştiu. De atunci, mulţi îmi spun să traduc spectacolul şi în engleză. Pentru că nu merită limitat la un singur spaţiu geografic. Percepţia discriminatorie a minorităţii rome apare în multe societăţi, chiar şi acolo unde oamenii nu au văzut niciodată romi.
Festivalul se face şi la Cluj, anul acesta. O să duceţi Declar pe propria răspundere acolo?
Am vrea, dar să vedem, pentru că sînt probleme cu banii. Eu niciodată nu am fost plătită pentru ce am lucrat la festival, dar acum s-a schimbat situaţia, pentru că nu mai sînt singură. Acum sîntem o echipă, nişte oameni care au lucrat cot la cot în acest proiect, cu acelaşi interes. Şi mi-e ruşine faţă de oamenii aceştia, care s-au implicat cu atîta dedicare, să-i pun să lucreze gratuit. După cea de-a doua reprezentaţie de la IRAF, m-am întîlnit cu David şi am început să lucrez cu el şi forma actuală a spectacolului este rezultatul unei munci de echipă.
 
David Schwartz mi se pare cea mai potrivită alegere, pentru că îl preocupă discriminarea şi este unul dintre puţinii oameni care înţeleg în profunzime subiectul. Reuşeşte să echilibreze un discurs pertinent despre minorităţi.

 

Exact asta am vrut. Eu mai aveam amici regizori, dar fie nu erau pasionaţi de subiect, fie nu înţelegeau în profunzime tema. Cu David a fost altceva, pentru că ştiam deja ce lucrează şi ce preocupări are. Lucrul cu David a venit ca o mănuşă. Îmi pare rău că nu avem filmări din perioada în care am lucrat la spectacol. Au fost momente cînd plîngeam toţi trei (eu, David şi Alice). Am reuşit să mă obiectivez greu, de fapt, ei au reuşit. Să elimini nivelul personal şi să transmiţi mesajul către public este foarte greu. Mie cel puţin mi-a fost foarte greu. Textul actual al piesei a fost prelucrat împreună cu David Schwartz şi Alice Monica Marinescu. Eu scriam şi ei încercau să găsească metode pentru obiectivare. E bine că niciodată nu e perfect.
Am observat că este work in progress. Între cele două reprezentaţii pe care le-am văzut eu sînt mici diferenţe, subtile, evident, care arată clar că piesa s-a perfecţionat în mers.
Da, it is getting better and better. Şi pentru mine este ciudat, pentru că e prima dată cînd joc acelaşi spectacol de mai multe ori, experienţa e complet nouă. Şi sînt momente grele, pe care le retrăiesc de fiecare dată, mă dor de fiecare dată. Cu excepţia lui Cătălin Rulea, care face muzica şi nu ştie oricum textul pe dinafară, deci nu poate să mă ajute, sînt practic singură pe scenă. Dar nu am vrut să fie lejer pentru mine, am preferat să fie relevant pentru public. Impactul unei piese lejere e clar redus.
 
Crezi că un anume rol în percepţia spectacolului de teatru îl are şi cinematograful? Din punctul meu de vedere, cinematograful a declasat cumva teatrul, are impact mult mai mare, pentru că are avantajul de-a se folosi de tehnică pentru a multiplica efectul artei.

 

Da, asta cred şi eu. Şi tocmai din cauza asta mi-ar plăcea, la un moment dat, să lucrez şi un film cu acelaşi subiect.
 

Asta era următoarea întrebare.

(rîde) Nu ştiu exact cum, cu cine, ce… Dar în mine există dorinţa de-a mă adresa şi publicului care merge la filme. Pentru că am observat la mine cît de mult mă impresionează să văd documentare despre romi. În spectacol, eu creez imaginea prin cuvinte, filmul m-ar ajuta să o ofer direct, astfel percepţia ar fi mult mai puţin subiectivă. Eu creez imagini, dar fiecare vede ce vrea. Vizualul cinematografului te apropie chiar mai mult decît de poveste.
 

Am văzut că ai început deja un proiect mic, interviurile pe care le-ai făcut împreună cu Vlad Petri.

Da, mi-am dorit enorm să ajung în licee, să vorbesc cu elevii, să aud ce cred liceenii. Îmi place ideea de film documentar. Acum simt că îmi lipseşte exact partea aia tehnică, cum reuşeşti să obţii un grant pentru asta, cu cine trebuie să lucrezi. Sper să reuşesc să fac asta în viitorul apropiat.
 

Citeam în Evenimentul Zilei că vrei să pleci la Londra, la un master.

Da, acesta este un alt proiect. Sînt un pic confuză, nu aş vrea să plec şi să întrerup spectacolul, dar în acelaşi timp am nevoie să mă perfecţionez. Aşa mi se întîmplă tot timpul, fac foarte multe lucruri şi nu ştiu cum să mă împart, pentru că îmi place să dau totul din mine atunci cînd mă implic într-un proiect. D-asta, dacă mă întrebi ce fac în septembrie cu acest master, nu ştiu, pentru că nu ştiu ce îmi rezervă viitorul. Ştiu să lucrez pentru prezent şi să îmi fac foarte multe planuri pentru viitor. Dacă aş mai avea mai multe Aline, mi-ar fi mai uşor.
Păi formează mai multe Aline, trebuie să găseşti actriţe de etnie romă, şi nu doar actriţe, chiar şi oameni cu alte preocupări, care să prelucreze alte poveşti personale.
Da, şi asta vreau să fac. Să văd, peste ani, o culegere mare cu poveşti ale romilor.
 
Într-o societate normală, majoritatea se îndreaptă spre minoritate, aici nefiind o societate normală, poate funcţionează invers.
Da, exact. Vorbeam cu un amic francez, mai în glumă, mai în serios, că dacă despre Basarabia se scrie că e pămînt românesc, despre romi ce să spunem? Noi sîntem aici, facem parte din sistem!