Category: ARTA

Revista ARTA #13/2015

Uniunea Artiștilor Plastici din Româania are plăcerea de a vă anunța că numărul 13 al Revistei ARTA, cu un dosar tematic despre ceramica românească contemporană, este acum disponibil în librării. Dosarul este coordonat de Aurelia Mocanu și Cristina Russu, iar printre colaboratori se numără: Corina L. Apostol, Cătălin Davidescu, Adrian Guță, Valentina Iancu, Vristian Nae, Alina Popa, Ileana Pintilie, Alexandra Titu, Diana Ursan, Simon Vilău, Petra Vlad.
Vă dorim lectură plăcută și așteptăm feedback-ul dvs!

revista arta

Eva şi Irina Ionesco: o lectură feministă

Irina Ionesco - EVA
                                                                             Irina Ionesco – EVA

Eva Ionesco, actriță și regizor de film, și-a petrecut copilăria în lumina reflectoarelor: a fost muza și modelul mamei sale, fotografa Irina Ionesco. Originară din România, Irina Ionesco
s-a consacrat în Franţa, în anii de ascensiune ai revoluției sexuale. A atins celebritatea cu seria de fotografii reprezentând-o pe fiica ei, Eva, în ipostaze lascive cu o puternică încărcătură erotică şi chiar pornografică. Ceea ce Eva Ionesco își amintește ca „o copilărie furată”, reprezintă pentru Irina Ionesco apogeul carierei artistice.

În 1974, Irina Ionesco deschidea prima expoziție personală de fotografie la galeria Nikon din Paris. Lucrările expuse, compoziții bizare, pline de erotism și mister rezolvat plastic în limbaj suprarealist, au ajuns foarte repede în atenția mass-media. Ascensiunea Irinei Ionesco printre fotografii de glossy este rapidă, numele ei se găsește în paginile multor reviste cunoscute ale momentului. I se organizează expoziții în Paris, Londra, New York, devenind în scurt timp o fotografă foarte cunoscută. Succesul fotografiilor se datorează aproape în exclusivitate Evei Ionesco, a cărei sexualitate infantilă este rapid consumată de publicul recent eliberat din rigorile unei societăţi normate prin constrângere. Deşi a stârnit oprobiul opiniei publice, Irina Ionesco găseşte recunoaştere în mediile comerciale şi artistice. Simțul compozițional și apetența pentru sublim a artistei transformă subiectul fotografiei din problematic în inedit, original. Teoriile lui Freud despre sexualitatea infantilă, gloria Lolitei lui Nabokov sau ascensiunea lui Balthus, pictorul infantelor nude au contribuit la distorsionarea percepției copilului ca subiect artistic. Acestora li se adaugă şi libertatea absolută de exprimare care este garantată artiştilor.

În eseul Privind fotografiile tradus de revista Idea în 2005, Victor Burgin ridică problema intertextualității mesajului fotografic. „La fel ca visul în descrierea lui Freud, imagistica fotografică este tipic laconică, un efect rafinat și exploatat în publicitate. Tratând fotografia ca pe un obiect-text, semiotica clasică a arătat că ideea imaginii pur vizuale este doar o ficțiune paradiziacă.”1 Gestul fotografic poartă încărcătura unui context social, iar expunerea publică îi adaugă și componenta politică implicită. Există mai multe straturi (layers) de semnificaţii simultate într-o imagine care oferă mai multe perspective asupra aceleiaşi lucrări. În cazul Irinei Ionesco, compoziţia suprearealistă, care include elementul erotic într-un cadru angoasant sau morbid este vocea unei femei care reproduce inconştient discursul masculin asupra sexualităţii. Raluca Bibiri argumentează în textul The Visual Voiced-Out Feminine Abject: An Exposition of Ionesco’s Photographic Artistryo posibilă direcţie feministă în arta Irinei Ionesco, pornind de la premisa punerii-în-operă a noţiunii de abject teoretizată de Julia Kristeva3 precum şi de la ipoteza că „poziţionarea femeii artist faţă de subiectul erotic nu poate replica poziţia bărbatului artist.” Textul nu ţine cont de faptul că fiecare femeie este socializată într-un sistem subordonat logicii patriarhatului, pe care conştient sau nu îl interiozizează şi perpetuează. Existenţa inegalităţilor dintre sexe este deseori întărită prin poziţii publice luate de femei. „Cineva nu devine un susţinător al politicilor feministe prin simplul privilegiu de a se fi născut femeie”4.

Naraţiunea semiotică a fotografiei este indisolubil legată şi de contextul socio-politic în care a fost produsă lucrarea, o lectură estetică sau iconografică a compoziţiilor fotografice fiind indiscutabil insuficientă. Deşi fotografiile Irinei Ionesco încalcă demnitatea fiicei ei, Eva, prezenţa fotografiilor în mai multe colecţii muzeale, precum şi succesul artistei indică faptul că argumentul estetic îl anulează în totalitate pe cel etic. Între 4 și 12 ani, Eva Ionesco a fost modelul mamei sale, Irina Ionesco. La 11 ani, Eva Ionesco a ajuns pe coperta revistei Playboy Italia (1976) – fiind deliberat asociată unui simbol al frumuseții de consum. Scandalul iminent şi retragerea revistei de pe piaţă au dus la intervenţia serviciilor sociale în interiorul familiei Ionesco, fără însă să modifice atitudinea fotografei care îşi reclamă dreptul la liberă exprimare prin artă, considerând fotografia drept „ceva în esenţă poetic”.

Fotografiile o arată pe Eva Ionesco strălucitoare, dominatoare și dăruită total unei teatralități perfect controlate în fața obiectivului. Decorul regizat de Irina Ionesco îmbină elemente gotic–erotice cu orientalism baroc în compoziţii tipic suprarealiste. Irina Ionesco este astăzi considerată „marea doamnă a fotografiei erotice franceze.” Când imaginea fotografică este redusă la construcţia formei, Ideea de Bine este total subordonată uneia dintre categoriile esteticii. În proiectele artistice Irina Ionesco a folosit imaginea propriei fiice, ignorând în totalitate natura umană a Evei.

Ajunsă la maturitate, Eva Ionesco a acționat-o în instanță pe mama sa, obținând 10 000 de euro despăgubire și negativele fotografiilor în care a fost expusă. S-a creeat astfel un precedent juridic prin prisma căruia arta este discutată conform cu respectarea drepturilor omului. Vocea Irinei Ionesco în relaţia cu fiica sa Eva are o dublă natură politică, bazată pe binaritatea masculin-femin în relaţiile de putere: pe de o parte este vocea unei femei care contestă normele unei societăţi tradiţionaliste, pe de altă parte privim cum oprimatul devine la rândul lui opresor în faţa unei vulnerabilităţi.

Hipersexualizarea imaginii unui copil, prin expunerea nud sau alăturarea unor accesorii care contrastează flagrant cu încărcătura simbolică a vârstei, este puternic chestionată în filmul My little princess (2011, regia Eva Ionesco). My little pricess, o ficţionalizare în care Eva Ionesco aduce în discuţie propria experienţă de model în fotografiile mamei sale, umărește povestea unei familii de imigranți români, formată din femei de trei generații diferite: bunică, mamă și fiică. Sunt conturate două tipologii de fiice, două tipologii de mame prin prisma relațiilor din interiorul triunghiului generațional. Violetta, crescută de bunică, tânjește după dragostea și aprecierea mamei sale, Hannah, o aspirantă la arta fotografiei. Din dorința de a reuși în cariera artistică Hannah își transformă fiica într-o Lolită modelată după regulile frumuseții de consum. Machiată, îmbrăcată cu haine de scenă, sau pur și simplu „decorată” cu accesorii erotic-suprarealiste, Violetta începe să-i pozeze lasciv mamei sale. Prinsă într-un șantaj emoțional, Violetta intră în joc și pozează interiorizând personajele descrise de mama sa. Personalitatea fetiței este afectată, iar vestimentația și machiajul mature o fac victima unor abuzuri şi marginalizări între colegii de școală. Lumina reflectoarelor, vernisajele, succesul devin o experiență traumatică pe care adolescenta o resimte acut și încearcă să se smulgă definitiv. Cu ajutorul serviciilor sociale reușește să se depărteze de mamă, care, după moartea bunicii, o transformase în vedetă erotică.

My little Princess reprezintă simbolic vocea „obiectului” din fotografiile Irinei Ionesco. Eva Ionesco își expune trauma personală într-o operă de artă, încercând să sublinieze faptul că libertatea permisă artiștilor poate duce la tolerarea unor abuzuri. Aceasta mărturisește cum expunerea propriului corp în fața camerei și apoi în ochii tuturor a devenit pentru ea un viol. Sexualitatea provocatoare regizată de Irina Ionesco, a fost executată de Eva, din dorința unei apropieri de propria mamă. Când a conștientizat că interacționa doar cu artista, sentimentul maternității fiind înlocuit de relația de putere artist-model, Eva a încercat să se retragă. Abuzul mamei-artist este dublat de marginalizarea colegilor, care accentuează și agravează experiența traumatică. Anamaria Vartolomei, actriţa care joacă rolul Violettei, avea 10 ani în timpul filmărilor. Centrată pe propria dramă, Eva Ionesco reproduce practicile mamei sale, folosind un copil pentru alt experiment artistic.

Ţinând cont de experienţa traumatică denunţată de Eva Ionesco consider orice supoziţii despre feminismul Irinei Ionesco nule. Feminismul existenţialist francez, manifestat după mai ´68 acordă un loc important discuţiilor despre corp şi sexualitate, accentuând dreptul absolut al fiecărei femei asupra propriului corp. Existenţa unor posibile corespondenţe vizuale cu arta feministă, nefiind asumate ca atare de artistă, sunt pur formale şi nesemnificative. În ciuda teoriilor despre existenţa unei sexualităţi infantile precoce, exploatarea şi expunerea unui copil în ipostaze pornografice rămân problematice la nivelul moral al construcţiei fotografice.

Cu puţine excepţii, arta a rămas într-un turn de fildeș unde tronează protejată de libertatea totală de exprimare, iar realitatea în mijlocul căreia apare este ignorată complet. Valoarea artei este aproape unanim acceptată ca fiind subordonată esteticului, discuțiile despre funcția politică și relațiile de putere încurajate de practicile artistice sunt de cele mai multe ori înțelese drept acte cenzură. Anularea expoziţiei Balthus de la Museum Folkwang din Essen, din motive legate de respectarea demnităţii copilului, indică faptul că aceste valori aparent implicite sunt în schimbare. „Toate acele lucruri care fac ca viaţa să fie preţioasă pentru fiecare om depind de aplicarea unor restricţii asupra acţiunilor altora”, spunea John Stuart Mill în eseul Despre libertate.


1  V. Burgin p. 3

2 Publicat în Images. Imagini. Images, Journal of Visual and Cultural Studies, nr 1/2011 (ed. Laura Mesina), Parala 45, 2011, pp. 189-212

3 Julia Kristeva Powers of Horror. An Essay on Abjection, Columbia University Press, New York, 1982

4 Bell Hooks Feminism is for Everybody, South End Press, Cambridge MA, 2000, p. 7

 

Text publicat în revista Samizdat.

Pentru că meriţi, vedem noi ce!

În ultimul week-end din august a avut loc la MNAC premiera spectacolului „Pentru că meriţi”, proiect „observaţional de artă activă”, semnat de Sever Andrei, Irina Gâdiuţă, Bogdan Georgescu, Vlad Georgescu, Andrei Ioniţă, Sînziana Nicola, Mihaela Sîrbu. Parte din Platforma de teatru politic 2015, un festival de teatru independent care reuneşte lucrări performative construite în jurul unor probleme stringente ale societăţii contemporane, Pentru că meriţi, aduce în discuţie dreptul femeii asupra propriului corp. Este un spectacol feminist curat, simplu şi sincer, care radiografiază realitatea şi o aduce pe scenă fără cosmetizări şi efecte speciale.

Într-o scenografie minimalistă, patru personaje îmbrăcate în rochii-sac fashionably cool şi total asexuale, conversează în lumina reflectoarelor. Scena are un aer contrafăcut de studio TV pentru talk-show-uri mondene. Întreg spectacolul pare rupt din întâlnirile feminine de la Euforia Tv! Discursul este rudimentar şi sec, plin de clişee şi deturnări conservatoare. Bogdan Georgescu aduce pe scenă realitatea, care, exact ca-n vorba din popor: „bate filmul”. Este înscenat un dialog psiho-emoţional pro lifecondimentat cu panseuri lăsate libere de diverşi „părerologi” prin mass-media autohtonă. Femeia-subiect este obiectul unor opinii diverse, discriminatorii, bazate pe expertize pseudo-ştiinţifice sau ridicol-emoţionale.

Foto - Adi Bulboaca
Foto – Adi Bulboaca

Principalul fir narativ plasează acţiunea performance-ului în cadrul formal al unei sedinţe de consiliere pre-avort. Scena este statică, iar discuţia este dominată persuasiv de cele două consiliere care predică „Binele” absolut şi acaparează atenţia printr-o multitudine de gesturi autosuficiente. Abia în a doua jumătate a spectacolului se aude timid o voce gâtuită dintr-un colţ: femeia însărcinată, cea pentru care a fost înscenată întreaga comedie. Există (sau exista) un proiect de lege care doreşte să impună acest tip de tortură psihică ca practică obligatorie premergătoare oricărui avort. Pentru unii şi unele drama unei femei care alege avortul nu este suficientă: trebuie instituită o practică intruzivă care să instituţionalizeze oprimarea. Dacă nu aş fi ştiut că dramaturgia spectacolului se bazează exclusiv pe realitate m-as fi distrat teribil privind „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, varianta feministă. Amuzamentul păleşte în faţa gravităţii impuse de consecinţele previzibile ale acestor situaţii comic-absurde. Când tensiunea ridicolului creşte, show-ul este întrerupt de „transmisii live”, fragmente de text şi comentarii alese din subsolul unor articole menite să valideze sau agraveze mitologiile care tencuiesc cu o consecvenţă halucinantă discriminarea femeii. Planurile naraţiunii se intersectează, se suprapun, se completează reciproc sau se contrazic astfel încât să rămâi cu sufletul la gură până la ultimul cuvânt rostit de actori.

„Pentru că meriţi” începe cu lectura textului unui articol recent „Femeia de carieră, fără copii, singură la 40 de ani, o bombă nucleară cu efect de praștie”. Îmi amintesc precis momentul în care acestă compunere a devenit virală: îmi apărea în newsfeed însoţit de comentarii feministe, dezamăgite sau revoltate. Am avut atunci o intuiţie excelentă pentru auto-conservare: am ignorat link-ul convinsă fiind că este loc pentru toţi sub soare. Textul este un fel de psihoză care adună o sumă de clişee, vechi şi noi, care abundă în compătimiri pentru femeile de carieră. Chiar şi limitele misogine pălesc în faţa ridicolului. Din spectacol am aflat cu surpriză şi stupoare că unul dintre autorii articolului este absolvent de medicină: medic specialist psihiatru. Autoritatea opiniei este întărită de expertiza medicului: o circumstanţă agravantă pentru lansarea în spaţiul public a unor gânduri retrograte, bazate pe generalizări ale unor observaţii speculative care ar trebui păstrate la nivelul panseurilor dezbătute în entuziasmul plin de testosteron din pauza de la meci. Déjà vu? În deceniul opt al secolului XIX, într-o conferinţă susţinută la Ateneul Român, Titu Maiorescu, se avântă într-un discrus mizantrop care justifică excluderea femeilor de la viaţa publică printr-o aşa-zisă evidenţă biologică: femeile au creierul mai mic decât barbaţii. Sofia Nădejde publică în numărul 24 al revisteiContemporanul un răspuns argumentat ştiintific, care desfiintează cu o logică impecabilă argumentaţia maioresciană. Dialogul Sofia Nădejde – Maiorescu a intrat triumfător în istoria feminismului românesc şi indiscutabil a contribuit substanţial la emanciparea femeii. Mă întreb de ce unii dintre noi au rămas tot acolo.

„Pentru că meriţi” este o „operă deschisă” care oferă publicului feminist o experienţă inedită: într-o societate traumatizată de “decreţei” irealitatea discursurilor „pro-life” rămâne desuetă şi problematică. Mă întreb însă cum arată acest spectacol în ochii celor care nu au deja o viziune „pro choice” şi nu înţeleg subtilitatea foarte fină cu care Bogdan alege să trateze (aparent) necritic un subiect încă sensibil.

„Pentru că meriţi” a fost în premieră la Muzeul Național de Artă Contemporană pe 28, 29 și 30 august 2015. Este un proiect realizat în cadrul Platformei de Teatru Politic.

Material publicat în Revista Arta Online. 

Like pentru Like CNDB

Cristina Lilienfeld - Lay(ers) Foto: Alina Usurelu
Cristina Lilienfeld – Lay(ers)
Foto: Alina Usurelu

În ultimul week-end din martie s-a încheiat în forță a doua ediţie a festivalului Like CNDB#1, care a adus pe scena sălii Stere Popescu a Centrului Naţional al Dansului o selecție relevantă de lucrări coregrafice contemporane. Programul variat al festivalului a reușit crearea unui cadru teoretic care facilitează prin discuţii/dezbateri și proiecții de film înțelegerea artelor performative și a problemelor specifice acestei scene în România contemporană. Spuneam la început că cele cinci săptămâni de festival s-au terminat în forță, prin duo-ul Mihaela Dancs-Cosmin Manolescu din PIESĂ CU RESPONSABILITATE LIMITATĂ. Un spectacol interactiv şi foarte dinamic în care cei doi artiști se lasă prinși în tentațiile unui casting imaginar, ale cărui limite se definesc și negociază permanent pe parcursul show-ului.

Mihaela Dancs umple spațiul de energie și vitalitate prin ritmuri dansate alert, ușor sauvage. Mi-a plăcut și în spectacolul OUT OF ORDER;captivantă re-semantizarea show-ului pop-rock într-o coregrafie care supralicitează mişcarea până la epuizare. OUT OF ORDER a fost condimentat de invitații Paul Dunca și Carmen Coțofană.

Paul Dunca este artistul total care performează permanent, diluând constant graniţa public-privat în performance-uri modelate din experienţe personale. Paul dansează cu frenezie din toate încheieturile, ca un elastic-corp care nu se împiedică în limitele propriilor articulații. În spectacolul THE INSTITUTE OF CHANGE, a cărei coregrafie o semnează, Paul Dunca este Dr. Pissadora Duncan, The boss, diva care caută să-și provoace permanent publicul să-și chestioneze propriile bariere mentale și corporale. Paul Dunca imaginează o utopie în care identitatea de gen este eliberată de constrângerile sociale şi dificutățiile pe le ridică schimbarea corpului biologic. „Noi îmbrățișăm viața ca pe o oportunitate de a fi pe scenă, mereu în mișcare, mereu creând și recreând / Interesele grupului sunt: activismul fizic, egalitatea de gen, castrarea sistemului autoritar prin crearea unei societăți civile reale și libertatea artei ”, afirmă manifestul grupului.

Ideea eliberării prin mişcare este explorată din alt unghi în spectacolul Georgetei Corca, NATURA UMANĂ. Patru dansatori se dezlânţuie în mişcare şi umplu spaţiul de energie într-un vizual rafinat estetic şi condimentat cu elemente de limbaj suprarealist. Un performance care mi-a plăcut, în ciuda faptului că îmi displace profund conceptul de natură umană. Cred mai degrabă în determinismul socio-cultural decât în instincte naturale şi background metafizic.

O direcţie comună a mai multor performance-uri incluse în Like CNDB#1 este investigarea istoriei personale. Acest demers sensibil, care ridică probabil dificultăţi mai mari decât interpretarea unor situaţii exterioare sinelui, este punctul de pornire al spectacolului Andreei Novac, DESPRE TANDREŢE. Andreea repertoriază posibile sensuri date tandreţii în viaţa cotidiană. Gestul tandru pe care îl amplifică uneori, alteori reducându-l la minim; ondularea graţioasă în secvenţe de dans sau expunerea totală, gingasă, din final: sunt elementele care alcătuiesc acest inventar gestual al tandreţii. „Oscilez permanent între real şi fictiv, între sincer şi disimulat, pe o muchie pe care nici eu nu o stăpânesc perfect. Şi aici se naşte momentul dintre spectatori şi mine” (Andreea Novac). Acel moment care oferă prin cunoaştere empirică o definiţie precisă tandreţei.

Am ratat şi regret performance-ul NU TOŢI SUNT EROI, realizat de Cristina Lilienfeld şi Smaranda Găbudeanu, a cărui naraţiune este construită pornind de la experienţele în lagăre totalitare ale bunicilor celor două coregrafe. Pe Cristina Lilienfeld am văzut-o performând în LAY(ERS), spectacol premiat anul trecut de Asociaţia Secţia de Coregrafie. În LAY(ERS) sunt investigate mişcări generate de situaţii care modifică pielea. Spălare, decapare, decojire, exfoliere: momentele dedicate învelişului, stratului protector care acoperă, protejează delimitează corpul. Performance-ul este o meditaţie asupra învelişului, privit ca graniţă interior/exterior. Pielea poartă urmele contactului cu exteriorul, pe care la rându-i îl marchează.

Un spectacol mai vechi, care rămâne nou şi fascinant de fiecare dată, este REALIA (BUCUREŞTI-BEIRUT). În 2010 Mihai Mihalcea a demarat un proiect de ficţionalizare a propriei biografii, devenind Farid Fairuz. “Acum 4 ani a trebuit să-mi inventez un personaj pentru a mai putea exista”, spune Mihalcea despre Farid. REALIA este un one-man-show în care heteronimul Farid acaparează cu personalitatea-i flamboyantă identitatea coregrafului Mihalcea. Naraţiunea „autoreferenţială” este construită din text-sunet-mişcare-imgine: o bulă imaginară în care cele două personalităţi-personaje vin în dialog, se influenţează şi transformă reciproc.

Like CNDB#1 a avut loc în București pe parcursul luii februarie 2015.

Toate citatele din text provin din broșura festivalului.

Articol publicat in Revista Arta, platforma online. 

Lansare – Gazeta de Artă Politică

gazeta de arta politica

 

 

Coordonatorii Gazetei de Artă Politică – Mihaela Michailov, David Schwartz, Ionuţ Sociu şi Marius Bogdan Tudor – vă invită la lansarea primului număr al publicaţiei:

  • joi, 21 februarie, orele 18.30 – Bucureşti – Dianei4 (str. Dianei nr. 4)
  • sâmbătă, 23 februarie, orele 18.00 – Cluj – Fabrica de Pensule (str. Henri Barbusse 59-61)

Gazeta de Artă Politică dezbate, teoretizează şi promovează arta care îşi asumă un rol socio-politic.

G.A.P. abordează tranşant arta din România şi din ţări cu problematici înrudite (spaţiul est-european şi ex-sovietic, Orientul Mijlociu, Asia, America Latină).

G.A.P. leagă arta de perspectiva politică a unor teoreticieni şi practicieni din afara domeniului artistic.

G.A.P. este o publicaţie de acţiune şi reflecţie critică, în care accentul este pus pe artele spectacolului.

Tema primului număr este Arta în confruntare cu sistemele politice. Supralicitarea unor concepte din ce în ce mai erodate – autonomia esteticului, rezistenţa prin cultură, artistul neimplicat politic – provoacă dezbateri frecvente despre rolul artistului în societatea contemporană, despre necesitatea reformării instituţiilor prin manifeste artistice radicale, despre abandonul poziţiilor neutre în favoarea implicării asumate.

În primul număr al G.A.P. puteţi găsi:

  • articole şi eseuri semnate de Dragan Batancev, Simina Guga, Valentina Iancu, Mihaela Michailov, Lala Panait, Vlad Petri, Costi Rogozanu, Miruna Runcan, Ionuț Sociu;
  • interviuri cu actorul și activistul politc Faisal Abu Al Heja (Freedom Theatre) și cu scriitoarea şi regizoarea Nicoleta Esinencu (Teatru-Spălătorie);
  • desene de Laurențiu Ridichie.

Grafica publicaţiei este realizată de Alma Cazacu. Identitatea vizuală este concepută de Cătălin Rulea.

Gazeta de Artă Politică este o publicaţie trimestrială independentă și autofinanţată. G.A.P. se distribuie gratuit.