Foto: Alina Usurelu
În ultimul week-end din martie s-a încheiat în forță a doua ediţie a festivalului Like CNDB#1, care a adus pe scena sălii Stere Popescu a Centrului Naţional al Dansului o selecție relevantă de lucrări coregrafice contemporane. Programul variat al festivalului a reușit crearea unui cadru teoretic care facilitează prin discuţii/dezbateri și proiecții de film înțelegerea artelor performative și a problemelor specifice acestei scene în România contemporană. Spuneam la început că cele cinci săptămâni de festival s-au terminat în forță, prin duo-ul Mihaela Dancs-Cosmin Manolescu din PIESĂ CU RESPONSABILITATE LIMITATĂ. Un spectacol interactiv şi foarte dinamic în care cei doi artiști se lasă prinși în tentațiile unui casting imaginar, ale cărui limite se definesc și negociază permanent pe parcursul show-ului.
Mihaela Dancs umple spațiul de energie și vitalitate prin ritmuri dansate alert, ușor sauvage. Mi-a plăcut și în spectacolul OUT OF ORDER;captivantă re-semantizarea show-ului pop-rock într-o coregrafie care supralicitează mişcarea până la epuizare. OUT OF ORDER a fost condimentat de invitații Paul Dunca și Carmen Coțofană.
Paul Dunca este artistul total care performează permanent, diluând constant graniţa public-privat în performance-uri modelate din experienţe personale. Paul dansează cu frenezie din toate încheieturile, ca un elastic-corp care nu se împiedică în limitele propriilor articulații. În spectacolul THE INSTITUTE OF CHANGE, a cărei coregrafie o semnează, Paul Dunca este Dr. Pissadora Duncan, The boss, diva care caută să-și provoace permanent publicul să-și chestioneze propriile bariere mentale și corporale. Paul Dunca imaginează o utopie în care identitatea de gen este eliberată de constrângerile sociale şi dificutățiile pe le ridică schimbarea corpului biologic. „Noi îmbrățișăm viața ca pe o oportunitate de a fi pe scenă, mereu în mișcare, mereu creând și recreând / Interesele grupului sunt: activismul fizic, egalitatea de gen, castrarea sistemului autoritar prin crearea unei societăți civile reale și libertatea artei ”, afirmă manifestul grupului.
Ideea eliberării prin mişcare este explorată din alt unghi în spectacolul Georgetei Corca, NATURA UMANĂ. Patru dansatori se dezlânţuie în mişcare şi umplu spaţiul de energie într-un vizual rafinat estetic şi condimentat cu elemente de limbaj suprarealist. Un performance care mi-a plăcut, în ciuda faptului că îmi displace profund conceptul de natură umană. Cred mai degrabă în determinismul socio-cultural decât în instincte naturale şi background metafizic.
O direcţie comună a mai multor performance-uri incluse în Like CNDB#1 este investigarea istoriei personale. Acest demers sensibil, care ridică probabil dificultăţi mai mari decât interpretarea unor situaţii exterioare sinelui, este punctul de pornire al spectacolului Andreei Novac, DESPRE TANDREŢE. Andreea repertoriază posibile sensuri date tandreţii în viaţa cotidiană. Gestul tandru pe care îl amplifică uneori, alteori reducându-l la minim; ondularea graţioasă în secvenţe de dans sau expunerea totală, gingasă, din final: sunt elementele care alcătuiesc acest inventar gestual al tandreţii. „Oscilez permanent între real şi fictiv, între sincer şi disimulat, pe o muchie pe care nici eu nu o stăpânesc perfect. Şi aici se naşte momentul dintre spectatori şi mine” (Andreea Novac). Acel moment care oferă prin cunoaştere empirică o definiţie precisă tandreţei.
Am ratat şi regret performance-ul NU TOŢI SUNT EROI, realizat de Cristina Lilienfeld şi Smaranda Găbudeanu, a cărui naraţiune este construită pornind de la experienţele în lagăre totalitare ale bunicilor celor două coregrafe. Pe Cristina Lilienfeld am văzut-o performând în LAY(ERS), spectacol premiat anul trecut de Asociaţia Secţia de Coregrafie. În LAY(ERS) sunt investigate mişcări generate de situaţii care modifică pielea. Spălare, decapare, decojire, exfoliere: momentele dedicate învelişului, stratului protector care acoperă, protejează delimitează corpul. Performance-ul este o meditaţie asupra învelişului, privit ca graniţă interior/exterior. Pielea poartă urmele contactului cu exteriorul, pe care la rându-i îl marchează.
Un spectacol mai vechi, care rămâne nou şi fascinant de fiecare dată, este REALIA (BUCUREŞTI-BEIRUT). În 2010 Mihai Mihalcea a demarat un proiect de ficţionalizare a propriei biografii, devenind Farid Fairuz. “Acum 4 ani a trebuit să-mi inventez un personaj pentru a mai putea exista”, spune Mihalcea despre Farid. REALIA este un one-man-show în care heteronimul Farid acaparează cu personalitatea-i flamboyantă identitatea coregrafului Mihalcea. Naraţiunea „autoreferenţială” este construită din text-sunet-mişcare-imgine: o bulă imaginară în care cele două personalităţi-personaje vin în dialog, se influenţează şi transformă reciproc.
Like CNDB#1 a avut loc în București pe parcursul luii februarie 2015.
Toate citatele din text provin din broșura festivalului.
Valentina Iancu 