Mind trap: fotorealism cu proiectorul

“Dispozitivele optice nu pictează picturile” David Hockney

 

Pictura a trecut de-a lungul secolelor prin repetate experimente și schimbări. Cea mai acută nevoie de-a inventa modalități de expresie noi a fost resimțită odată cu apariția fotografiei care venea să destabilizeze ideea de reprezentare a realității prin intermediul picturii. Din acel moment pictorii s-au depărtat tot mai mult de realitatea imediată, focusându-și atenția pe expresie, impresie, gest, senzație etc. Pictura a depășit în secolul XX toate limitele academice, reconsiderând percepția clasică asupra artei. Funcția desenului ca bază a picturii a fost redusă treptat până la suprimare, culoarea jucând un rol decisiv în evoluția direcților propuse de modernism, avangardă și neomodernism.

Întoarcerea la figurativ și apropierea tot mai multor artiști contemporani de reprezentarea realistă a adus cu sine și o reconsiderare a tehnicilor picturale și a picturii în sine. Pentru că această apropiere, astăzi, se face prin intermediul tehnicii, care vine să simplifice considerabil orice demers pictural. Schița pregătitoare, exercițiul desenului și pregătirea culorilor conform vechilor teorii au fost treptat înlocuite, în special de artiștii mai tineri, de construcția compozițiilor pe computer și proiectarea lor pe pânză. Destul de dur criticată de mulți teoreticieni ai artei contemporane, folosirea proiectorului în pictură rămâne o practică menită să simplifice munca fiecărui artist, fără ca s-o diminueze în toate cazurile. Practic, proiectorul vine să înlocuiască în mod firesc camera obscură și ale instrumente de proiecție “primitive”. Pictorul David Hockney a încercat să demonstreze faptul că maeștrii picturii din toate timpurile au folosit diferite metode care să le faciliteze preluarea și prelucrarea unor elemente din realitate. Chiar dacă teză lui Hockney a fost criticată și parțial demontată deopotrivă de istorici de artă și oameni de știință, cel puțin în acest moment, această teorie, nu se poate demonstra sau demonta definitiv cu certitudine. Mergând mai departe, una dintre ideile lansate prin această controversată teorie este că pictura înseamnă mai mult decât proiecția în sine; rolul proiectorului fiind într-adevăr de multe ori minimal în finalitatea operei.

Aș aduce însă în discuție etica folosirii proiectorului în cazul reproducerii perfecte a unor imagini fotografice. Există o practică destul de comună multor artiști de-a prelua fotografii ale unor terți și de-a le picta întocmai. Pictura devine o reproducere sau copie fidelă a unor alte opere de artă. Cosmin Năsui răspundea problemei reproducerii fotografiilor altora prin invocarea unui paragraf al legii 186/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, demonstrând că este acest demers este perfect legal. Chiar dacă legile statului nu sunt încălcate, din punctul meu de vedre, reproducerea în pictură a unor fotografii anulează o parte semnificativă din munca artistului. Din creator în sine, artistul este limitat la o muncă de copiere. Reproducerea anulează creativitatea, personalitatea artistică, interpretarea. Între un pictor și un vopsitor de garduri  (sau o imprimantă inkjet) diferențele rămân doar la nivel de diplomă: un muncitor licențiat și altul cu doar câteva clase.  În educația artistică se practică de sute de ani copierea lucrărilor unor maeștrii. Rolul acestui demers este de-a dezvolta aptitudinile și cunoștințele de ordin tehnic ale tinerilor artiști. Niciodată o copie pe pânză a unor lucrări celebre n-a depășit statutul de copie. În acest caz de ce copia unei fotografii poate avea pretenția de-a fi considerată artă în sine?

Cred că ar fi utilă o oarecare definire a picturii în context actual. Din punctul meu de vedere arta nu se poate reduce doar la tehnică. Pictura impecabilă ca realizare tehnic, se auto-anulează dacă din punct de vedere conceptual nu se poate susține. Societatea contemporană este una a imaginii, evoluția fotografiei, cinematografului și publicității sunt o sursă permanentă de consum vizual. Memoria omului contemporan primește zilnic un flux enorm de imagini. Arta care nu poate să depășească prin nimic această supra-saturare vizuală, rămânând în banalul reproducerilor imediatului cotidian, are dezavantajul de-a cădea în derizoriu și implicit de-a fi imediat uitată. Poate o componentă nouă a valorii artei contemporane ar trebui definită în funcție de memorie.

Așadar, din punctul meu de vedere, pictura este mult mai mult decât tehnică. Drept urmare reproducerea ca atare a unei fotografii în pictură, rămâne la statutul de copie. Sau ar putea fi vorba de o operă de artă cu autor multiplu. Dacă material aparține pictorului, autorul intelectual și moral al lucrării rămâne fotograful.

Dacă pentru unii artiști proiectorul este doar un instrument menit să le faciliteze munca, pentru alții folosirea proiectorului reprezintă a anulare artistică. În momentul în care pictura este redusă la copiere, simplificarea la minimum a actului creator și absența originalității fac discutabil însăși statutul respectivelor lucrări în sensul definirii lor diferit de opere de artă plastică.

* Text aparut in revista Arta #3 (2011)

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s