Ce valoare are arta? Coborâţi din turnul de fildeş!

Urmăresc din interes şi cu pasiune spectacolul artelor vizuale pe scena contemporaneităţii de cel puţin şapte ani. Din observator şi martor ocular am devenit pe rând licenţiat în istoria artei, curator, critic de artă, doctorand etc. Dar statutul de observator dornic asimilare şi cunoaştere îl păstrez cu acelaşi interes căruia i se adaugă zilnic o nevoie acută de-a lua o poziţie. Nu cred afirmaţiile majorităţii conform cărora arta se poate face doar în afara ţării. Brâncuşi este o excepţie fericită. Deşi conştientizez oportunităţile lucrului într-o societate civilizată nu vreau să plec şi nu îndemn pe nimeni să plece definitiv din ţară. Nu din comoditate, din responsabilitate. Şi responsabilitatea mea nu vine din naţionalism ci din acea credinţă inconştientă că oriunde se poate lucra, e nevoie de voinţă, perseverenţă şi coerenţă.

Două dezbateri recente

Încă din copilărie mi se spunea să învăţ din greşelile şi experienţa altora, motiv pentru care audiez aproape toate dezbaterile pe teme artistice. Recent (9 martie 2011) am asistat în “Sala George Constantin” a Teatrului Nottara la dezbaterea organizată de Clubul Dilema Veche, “Ce valoare mai are arta?”. Invitaţii serii, Mihai Oroveanu, Ruxandra Demetrescu, Dan Popescu şi Radu Boroianu, girau cumva o discuţie cu potenţial. În imaginaţia mea, acest grup, ar fi putut să continue dintr-o perspectivă diferită şi din poziţia unor oameni cu putere de decizie în sistem, dezbaterea de la Centrul Naţional al Dansului, „Jos din turnul de fildeş. Înapoi pe metereze” (21 februarie). Dacă Gianina Cărbunariu, David Schwartz şi Manuel Pelmuş au discutat despre arta angajată şi funcţia socială a artei ridicând nişte probleme evidente în orice domeniu al vizualului contemporan, domnii Oroveanu, Popescu, Boroianu şi doamna Demetrescu nu au discutat despre nimic. Sau mai exact, nimic apropiat de tema propusă prin titlul dezbaterii. Discuţia a atins problema valorii doar în introducere, mai exact în introducerea domnului Oroveanu. De unde a denaturat în discuţii despre diverse probleme mai mari sau mai mici, în general cunoscute, din contemporaneitatea artistică.

Dezbaterea de la Nottara a pornit de la o întrebare, pertinentă, a moderatorului, domnul Mircea Vasilescu. Acesta a remarcat cum în Verona, pentru o expoziţie Monet oamenii îşi rezervau bilete cu şase luni înainte şi a întrebat invitaţii dacă acest lucru este posibil şi în spaţiul autohton. Directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, domnul Mihai Oroveanu, i-a răspuns sincer şi obiectiv: în muzeele din România oamenii se înghesuie doar de Noaptea Muzeelor. A explicat apoi faptul că un factor decisiv în alegerile publicului îl reprezintă educaţia, care, din nefericire, este deficitară. Lipsa unei culturi vizuale este evidentă şi în rândul intelectualilor, care au „obsesii pur livreşti”. Alt inconvenient ar fi acela al cadrului legislativ românesc, unde opera de artă nu este încadrată cu valoare intrinsecă. Dan Popescu l-a contrazis, parţial şi vag, cu o întrebare retorică: „ce valoare mai are Mona Lisa?”. Mona Lisa are o problemă valorică pentru că este văzută de oameni de pe tot mapamondul? Sau pentru că o pozează chinezii? Mă îndoiesc. Opera de artă rămâne vie de-a lungul secolelor tocmai prin ochii privitorilor. Şi cu cât numărul privitorilor este mai mare cu atât valoarea operei creşte, în nici un caz nu scade. Pentru că despre artă nu se poate vorbi în absenţa publicului. Arta, indiferent de mediu, este o formă de comunicare. Comunicarea există doar în prezenţa receptorului. Funcţia conativă a comunicării este finalitatea celorlalte două funcţii!

„Devieri” de sens

Discuţia a luat o turnură aiuristică în momentul în care domnul Radu Boroianu a afirmat fără reţineri că soluţia pentru problemele ridicate de domnul Oroveanu a ar fi accentuarea naţiunii (sic). Deci. Domnul Boroianu, după ce a deţinut funcţii publice în Ministerul Culturii, a activat ca diplomat, a pus bazele unei case de licitaţii cu un program coerent şi curat (Artmark) şi recent a deschis o galerie de artă (European Art Gallery) afirmă că soluţia unor probleme din lumea artistică ar fi… naţiunea? Brusc ne întoarcem în timp. Statul naţional…?  Naţionalismul în România a apărut înainte de formarea naţiunii şi din relaţiile românilor cu ceilalţi cetăţeni de alte etnii de-a lungul secolelor, pot să afirm cu toată convingerea că naţiunea română este perfect închegată şi profund impregnată de spirit naţionalist. Deşi doamna Demetrescu a încercat să salveze inteligent şi foarte elegant situaţia afirmând că în mod normal şi corect discursul ar trebui axat pe ideea de „stat al cetăţenilor”, nu „stat al naţiunii”, domnul Boroianu şi-a întărit convingerile. Norocul serii a fost inconfundabilul simţ al umorului al directorului MNAC, care a intervenit spunând că îl amuză discuţia despre naţiuni, dar este adevărat că ne lipseşte un exerciţiu comunitar. O afirmaţie care a trecut mult prea uşor neobservată, deşi ar fi meritat dezvoltată în această seară.

O altă afirmaţie care a trecut mult prea uşor neobservată, a fost răspunsul dat de doamna Ruxandra Demetrescu întrebării “care este traseul unui tânăr artist de succes?” Rectorul Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti răspunde: Adrian Ghenie (pe care l-a numit iniţial Andrei Ghenie). Argument : Ghenie trăieşte la Cluj, la Londra, la Berlin. Din tot CV-ul lui Ghenie, doamna Demetrescu aminteşte expoziţia deschisă acum doi ani la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Nu Bienala de la Veneţia, nu expoziţia de la sfârşitul lui ianuarie de la Tim van Laere Gallry sau cea deschisă în decembrie 2010 la S.M.A.K. (Muzeul Municipal de Artă Contemporană din Ghent, Belgia). Da, indiscutabil Adrian Ghenie este un artist bun, deja recunoscut internaţional. Intră alături de Mircea Cantor, Ştefan Constantinescu sau Victor Man în categoria artiştilor emergenţi cu o evoluţie admirabilă şi cu potenţial mare de afirmare mai departe. Dar. Dacă răspunsul cerut de această întrebare era un nume, în acest caz cel mai potrivit nume al unui artist de succes este Dan Perjovschi. Singurul român contemporan care a ajuns în toate muzeele mari ale lumii şi are o notorietate fantastică pe plan internaţional.  În altă ordine de idei un răspuns dezirabil de la un istoric de artă, pe care pe care personal îl apreciez, consider că era altul. Cred că artiştii care ies din şcoala condusă de doamna Demetrescu merită să ştie că pentru succes e nevoie de multă muncă şi perseverenţă, e nevoie să expună ca să devină cunoscuţi. Au nevoie constant atât de expoziţii de grup, cât şi de personale.  Au nevoie de rezidenţe şi de o continuitate permanentă în încercarea de perfecţionare şi autodepăşire. Pot să crească fără reţete, dacă muncesc şi sunt susţinuţi. Atât de sectorul privat, cât şi de cel public.

Urmează un alt aspect cel puţin bizar al discuţiei din această seară. Şi anume, poziţia galeristului Dan Popescu faţă de piaţa de artă. Dan Popescu afirmă mai mult sau mai puţin explicit că arta nu trebuie să se vândă. După ce s-a declarat dezgustat şi de bienale şi de târgurile de artă, Dan Popescu îşi continuă discursul nihilist şi spune cu mâinile încrucişate că „lucrurile nu merg bine”. Nu ştiu de ce i-a scăpat din vedere că lucrurile nu pot să meargă de la sine, tot ce ni se întâmplă este rezultatul acţiunilor noastre! Dar, lăsând filosofia de-o parte, realist vorbind: unul dintre pionierii sistemului privat din România (pentru că H’Art funcţionează din 2002) afirmă nonşalant că are arta nu trebuie vândută. Întrebarea mea aici este simplă: de ce H’Art este o galerie comercială, nu un centru ce artă contemporană?

Un punct de vedere pertinent şi care merită reţinut a fost scurta discuţie despre colecţionari a doamnei Demetrescu şi a domnului Oroveanu. Ambii au amintit că marile colecţii de artă românească (şi nu numai) s-au format din achiziţii de artă contemporană. Alexandru Bogdan Piteşti, Zambaccian, Dona, Ion Minulescu, Bellu etc. au achiziţionat constant lucrările contemporanilor şi datorită acestor oameni există astăzi muzee. În schimb, în zilele noastre, există „oameni bogaţi care înghit lucrări de Tonitza făcute la Chişinău” (Mihai Oroveanu). Faptul că piaţa de artă veche este inundată de falsuri este acceptat tacit de toată lumea. Domnul Boroianu conchide această problemă îngrijorător: „Expertiza în România este o aventură personală, nu o profesie.”

În loc de concluzii

Dacă toţi cei patru invitaţi nu ar fi adus în discuţie problema monumentelor din Bucureşti, criticând asumat acea „agresiune a incompetenţei”, deja cunoscută drept „Burghezii din Caracal” a lui Bolborea, din faţa Teatrului Naţional, aş fi plecat din sală cu impresia că trăim în lumi diferite. Am asistat la o discuţie dezorganizată, unde s-au spus foarte multe. Concluzia mea este că toţi invitaţii din această seara ar fi trebuit să coboare din „turnul de fildeş” şi să asiste la discuţia de la Centrul Naţional al Dansului. Acolo trei oameni tineri au dezbătut lucid valoarea artei. De la valoarea socială şi politică la cea estetică şi comercială. Chiar dacă discursul lor era însoţit de exemple din teatru, domeniu în care activează, tot ce s-a discutat pe 21 februarie la CNDB poate fi aplicat şi în domeniul vizualului. Şi anume faptul că în arta contemporană românească lipseşte cu desăvârșire spiritul militant şi simţul comunitar. Chiar dacă istoria artei româneşti este scurtă, avem totuşi câteva nume care au împlinit destine artistice de succes. Încotro ne îndreptăm acum? Care este valoarea artei?

 

Text publicat pe ACUM.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s